Râsul spune ceva profund despre omul public deoarece este ceva care nu poate fi controlat prea mult, iar atunci când este controlat soluția pentru care se optează e semnificativă pentru feluld e a fi al omului. Unii oameni publici râd mult, alții mai puțin, alții abia scapă câte o grimasă. Pe unii nu i-am văzut niciodată râzând. Unii râd doar când au un succes, alți doar când sunt în dificultate. La unii râsul denotă că sunt de treabă, la alții că sunt mai degrabă răutăcioși. În acest text am să fac o scurtă incursiune în felurile de a râde. Pentru început să adunăm puțin materiale faptic folosind resursele on-line: Dacă vom căuta pe google cuvintele “Ponta râde” vom obținem niște fotografii semnificative pentru stilul de a râde al acestui om (în toate vizibile direct e singur) și următoarele prime patru rezultate: „Binomul Ponta-Geoană: râde hârb de oala spartă”, „Băsescu: Ponta râde, zâmbeşte, e un Oprescu mai de proastă calitate”, „Ponta râde de Băsescu: Nu-l primim în PSD”, „Uniți Salvăm – Ponta râde nervos la prezența activiștilor”. La căutarea “Băsescu râde” obținem fotografii care arată cu totul alt fel de a râde (una e cu Sarko și Merkel), precum și următoarele titluri relevante: „Traian Băsescu râde cu poftă la canonizarea mitropolitului Andrei”, „Basescu rade in hohote: ironii catre Becali si Dragomir”, „Traian Basescu râde de inaltimea lui Boc”. Despre domnul Tăriceanu nu găsime mare lucru: primul rezultat e Tăriceanu rade tot” – confuzie din cauza diacriticelor, iar primul relevant pentru chestiunea în discuție e destul de surprinzător în raport cu imaginea publică a acestui personaj: „Tariceanu râde de Remes ca-i gras”. Nici domnul Antonescu nu prea râde la modul propriu, dar poate că tocmai de aceea râsul lui este deja subiect de analize: “De ce râde Antonescu” (se concluzionează că ar avea un râs nervos, și că ar râde în momente nepotrivite). Dintre ce