Ora 6,30 dimineaţa. Cu o sticlă de cafea în pungă, ajung în faţa Consulatului american de pe Snagov. E, evident, foarte tîrziu. Coada are deja două părţi: una de la colţ, în faţă, cu vizibilitate decentă spre consulat, şi alta marginală, după colţ. Nimeresc în partea a doua, după colţ. Acolo ai senzaţia, mai acută, de incertitudine şi trenuri pierdute. Deşi ai toate actele în regulă, chiar şi invitaţie oficială, şi nu pleci decît pe termen foarte scurt. Coada îşi face efectul, zgîndărindu-ţi anxietăţile. "Noi, ăştia din partea a doua, parcă văd că nu mai ajungem azi. Să vedeţi că mai pierdem încă o zi", afirmă o doamnă aparent serioasă din spate. De fapt, nu se ştie dacă nu e din faţă, pentru că românii în aşteptare nu au stare, migrează mereu tot mai înainte, sperînd să termine mai repede calvarul. Aşa se întîmplă şi la coadă la teleferic, şi se întîmpla, pe vremuri, la cozile la carne, unt, bilete la teatru sau la Cinematecă. De aceea, în special la cele intelectuale, unde veneau oameni mai cu scaun la cap, s-au inventat bonurile de ordine. Şi la americani se dau bonuri de ordine: cine nu primeşte e clar că nu intră în ziua aia. Dar, ca să ai bon de ordine, trebuie să fi achitat taxa de viză. Deşi documentele necesare vizei sînt clar afişate la intrare, mulţi nu se grăbiseră cu plata. Nu-i nimic, soluţii se găsesc, în lumina bunei descurcăreli româneşti: chitanţele celor care achitaseră trec, repede, în mîinile celor ce nu plătiseră încă şi, astfel, solidari, toţi cei din coadă primesc bonuri de ordine. Apoi se alege urgent un comando grăbit, care rezolvă profesionist taxa la Banca Transilvania. Urmează epopeea formularelor: şi astea se pot lua
cu cîte zile vrei înainte şi completa calm, la birou, acasă. Totuşi, se împart şi la coadă, de către funcţionarii ambasadei, just in case... Mai mulţi decît ai crede se reped să le ia. Formularele se completează a