"Piesa de rezistenta" a periplului nostru prin Islaz a fost intalnirea cu nea Gheorghe Turcu. O poveste de viata impresionanta.

La cei 91 de ani, nea Gheorghe e drept ca o lumanare si are o memorie de invidiat. Iar amintirile sale sunt demne de un roman. A luptat trei ani in cel de-al doilea razboi mondial. Ultimul an al razboiului l-a petrecut prizonier la rusi. Era toamna. Avea 25 de ani. Au fost vreo 400 cand i-au prins rusii si i-au urcat in trenul ce avea sa-i duca la Dunbaz. Isi aminteste ca au stat in picioare cinci zile si cinci nopti. Atat au facut pana acolo. O data pe zi erau dati jos din vagoane si li se dadea apa ca la vite. La Dunbaz au fost pusi sa munceasca intr-o mina de carbune. Opt ore pe zi. Munca fizica foarte grea. Devenise un robot. Traia de la o zi la alta. Nici nu se mai gandea la cei de-acasa: mama, nevasta si cei trei copii. Si nu mai stia nimic de ei, ca de scrisori nici nu putea fi vorba. Lasase in urma orice speranta de a se mai intoarce. Nu de putine ori s-a trezit cu un mort odata in stanga, altadata in dreapta. Nu toti rezistau. Faceau tifos, holera. Si totusi, inainte de Mucenici, 200 dintre ei au primit vestea eliberarii. De bucurie n-a putut sa-nghita nici un dumicat de paine, n-a putut sa doarma. A fost noaptea cea mai lunga.

ACASA. La 9 martie, in ’44, a luat drumul spre casa. A facut o luna pana la Islaz. Ajuns acasa, bucuria revederii a fost fara margini, chiar daca era de nerecunoscut. Mama sa s-a trezit practic din morti. Zacuse pana atunci, dar nu-i gasise leac. De dorul lui zacuse. Era singurul copil pe care il mai avea in viata, dar nimeni nu stiuse ca o duruse sufletul. Vestea ca Gheorghe Turcu s-a intors de pe front a facut inconjurul satului. S-a strans lumea ca la urs. Multi de curiozitate, altii sa afle vesti despre cei ramasi la rusi. Nici nu apucase bietul de el sa se spele, sa se schimbe. Pielea ii ra