Traian Basescu a refuzat preluarea rolului de presedinte asa cum fusese definit de Ion Iliescu – de "mediator" intre diversele aripi ale oligarhiei care devoreaza, de doua decenii bune, statul roman. A preferat rolul "jucatorului", al politicianului dispus sa incerce sa cladeasca ceva – un ceva care sa poata echivala, eventual, in final, cu o mostenire. In prezent insa, marea problema a presedintelui rezida in faptul ca o buna parte din "greii" partidului sau nu se prea grabesc sa construiasca sau sa augmenteze nimic – cu exceptia propriilor averi, fireste, sau, cel mult, a carierelor lor. Radu Berceanu vestea deunazi ca absorbtia fondurilor UE pentru domeniul infrastructurii este utopica in conditiile lipsei de cofinantare din partea statului roman, drept pentru care putem conchide ca si mult visatele autostrazi de-a lungul si de-a latul tarii tot utopie raman – cel putin pe parcursul ministeriatului sau.
PDL se prezinta ca o formatiune complet privata de o structura decizionala transparenta, aspect care explica intrucatva si ascensiunea fulgeratoare a lui Honorius Prigoana, considerat demn de o candidatura intr-un colegiu din inima Capitalei. In afara de gafele sale verbale, Prigoana jr s-a distins pana acum strict gratie avutiei si influentei politice parentale. In atare conditii, PDL ar fi trebuit sa constientizeze ca o victorie electorala a tanarului i-ar crea ulterior mult mai multe probleme decat infrangerea sa.
Mai determinant pentru soarta partidului ramane insa modul in care se va transa conflictul din Ilfov, unde parlamentarii si alesii locali ai PDL s-au revoltat deschis impotriva deciziei lui Emil Boc de a-l numi prefect pe un protejat al lui Gabriel Oprea, amenintand in cele din urma chiar cu demisia in bloc. Pedelistii ilfoveni vor fi considerat, probabil, ca viitorul partidului se prezinta cat se poate de sumbru in conditii