Îmi amintesc, ca prin ceaţă, fizionomiile colegilor din şcoala primară. Nu însă şi pe cea a Ionuţei, comandanta noastră de detaşament. Cu privire ageră, buze subţiri, strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent, şi o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea în ea, cu siguranţă, ceva inubliabil. În plus, Ionuţa era şi vecină de scară cu mine, iar mamele noastre ajunseseră, în timp, destul de apropiate – ceea ce, volens-nolens, dusese la o frecvenţă mai mare a prezenţei imaginii bravei comandante pe retina ochilor mei, decît în cazul oricărui alt coleg. Nu mă fascinau performanţele şcolare şi sociale ale vecinei mele şi, cu atît mai puţin, aspectul ei fizic crispat (oricum, pe atunci, standardele mele în materie de frumuseţe feminină porneau de la Marilyn Monroe în sus). Relaţia dintre noi rămînea, astfel, una sobră, chiar uşor încordată. Într-o bună zi, totuşi, Ionuţa a ieşit din reprezentarea cenuşie de „fată“ – sub incidenţa căreia o percepeam la vîrsta respectivă –, devenind extrem de importantă în viaţa mea, „importantă“ mai curînd într-un sens malefic. Eram în clasa a II-a şi, pe neaşteptate, am fost lovit de o tragedie incomensurabilă. Am luat primul 2 din viaţa mea. Situaţia avea în ea ceva aberant. Făceam franceză cu o femeie admirabilă, teribil de apreciată de copii şi, în plus, mă remarcasem la obiectul menţionat (şi dintr-o motivaţie colaterală: maică-mea era ea însăşi „profă“ de franceză şi beneficiam de un ajutor suplimentar considerabil). De aceea, doiul în chestiune a devenit, cu adevărat, o tragedie extrem de severă.

DE ACELASI AUTOR Relaţii internaţionale Tradiţii strămoşeşti Aventuri la Mărcăuţi Referinţe academice „Doamna de franceză“ obişnuia să sancţioneze lipsa temei de acasă din caiet cu această notă – scrisă cu roşu ţipător şi ameninţător, chiar în spaţiul alb al foii unde ar fi trebuit să apară buclucaş