La început, prin 90, a fost recomandarea unui dascăl de a citi Minima moralia. M-am repezit la bibliotecă şi am cerut, înfrigurat de curiozitate, un exemplar al primei ediţii. Am început să-l răsfoiesc, să-l citesc apoi, încă de la ghişeu. A fost prima şi singura carte pe care am citit-o în picioare, incapabil să mă sustrag, fie şi pentru câteva minute, hipnozei ei implacabile.
Mi-e greu să reconstitui azi sursa fascinaţiei mele de atunci. A fost probabil vorba, la un loc, de surpriza de a descoperi o temă, până atunci, cu desăvârşire ignorată, de stupoarea în faţa eclectismului inedit al referinţelor, de uluirea tenace stârnită de un stil paradoxal o combinaţie de precizie neologică şi suculenţă neaoşă. În plus, desigur, la tot pasul: umorul.
Scena de mai sus, mi-e teamă, nu e doar iniţială, ci şi în bună măsură paradigmatică. Andrei Pleşu a rămas în cotloanele minţii mele autorul pe care, la propriu, l-am citit în picioare. Mă raportez la el, prin urmare, cu un soi de reverenţă a priori, întemeiată nu atât pe convenţionala curtoazie, cât pe detaliile anecdotice ale primului contact cu Minima moralia.
Pe Andrei Pleşu l-am citit în întregime, cu dorinţa febrilă - şi improbabilă - de a reproduce, cu fiecare volum, conţinutul scenei originare. Am crezut, prin urmare, că pot distinge - de la Guardi, Ochiul şi lucrurile sau Pitoresc şi melancolie, până la Limba păsărilor şi Despre îngeri atât confirmarea unor preocupări iniţiale, cât şi decantarea esenţializată a unor teme perene. Am în minte tocmai acest proces de distilare când îl asociez pe profesorul Pleşu cu renaşterea în România a interesului pentru istoria şi filosofia religiei. Nu ştiu să fi făcut cineva recensământul celor care au ales să studieze ştiinţele religioase de dragul sau datorită profesorului Pleşu. Am totuşi intuiţia că ei sunt numeroşi şi convingerea că biografia contemporană