Protejarea limbii române

Presa cotidiană a reprodus, nu demult, dezbaterile din Senat pe tema unui proiect de lege referitor la protecţia limbii române. (Cronicarului i se pare, în paranteză fie zis, că infinitivul lung - protejarea - ar fi mai energic şi mai potrivit în context). Proiectul este propus de dl George Pruteanu şi se intitulează Lege pentru folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice. El urmăreşte dublarea în româneşte a oricărui text dintr-o limbă străină, pe produsele comerciale, pe firme, în emisiunile de televiziune ale minorităţilor etc. Proiectul a întîmpinat opoziţia UDMR care consideră că subtitrarea ar ruina televiziunile private locale. Obiecţia e de luat în considerare, dar nu atinge fondul problemei. Iniţiatorul legii a susţinut că proiectul său e menit să apere limba română de "fandoseli, sclifoseli şi scălîmbăieli". Aici este esenţialul: nu din ce cauză, ci de ce şi de cine trebuie să ne apărăm limba? Dl Pruteanu greşeşte limitînd motivele protejării la o rea pronunţie sau la exces de cuvinte străine, din care se naşte majoritatea scălîmbăielilor denunţate de d-sa. Nici nu e posibil ca textele vorbite la televiziune să păstreze ritmul, intonaţia şi volumul variantei străine. Lasă că subtitrarea e text scris şi niciodată scrisul nu se mulează pe vorbit, nici chiar în interiorul aceleiaşi limbi. Articolul cu pricina e o copilărie. Problema delicată e alta şi anume că legea nu oferă cu adevărat o protecţie împotriva folosirii greşite a limbii române în mass-media şi în presa scrisă, în şcoală şi în alte instituţii publice. Dl Pruteanu trebuia să ciulească urechile la felul în care vorbesc unii dintre colegii d-sale din Senat, să numere dezacordurile, anacoluturile, acordurile după înţeles ori proasta folosire a unor cuvinte, spre a se convinge că nu de străini trebuie să ne apărăm limba, ci de noi înşine. Proie