Întrebarea cum mai poate fi asimiliat şi receptat Shakespeare în teatrul contemporan şi-a aflat două răspunsuri la ediţia din acest an a FNT-ului, oferite de Alexander Hausvater şi Cristi Juncu. Povestea de iarnă a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, respectiv Furtuna, cu actori de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, au adus pe scena teatrelor bucureştene două montări în care Shakespeare este din nou revalorificat şi transpus în formule teatrale inedite, care evită locurile comune. De la Hausvater nici nu se putea aştepta altceva decît o montare care să sfideze orice convenţii. Deşi este păstrat firul poveştii clasice, recontextualizarea face ca Shakespeare aproape să nu mai fie recognoscibil. Povestea de iarnă devine Povestea lui Hausvater, mai mult decît a lui Shakespeare (de altfel, noua tra-ducere, realizată de Peca Ştefan, operează încă din titlu o modificare: alegerea formei articulate este explicată de însuşi Hausvater într-un interviu cu Ciprian Marinescu, din Art Act Magazine, ca fiind relevantă pentru a sugera ideea că nu mai este vorba de povestea tuturor oamenilor, ci de a fiecăruia, în parte). Este o lume în care portrete din Arcimboldo prind viaţă, în care carnavalescul se îmbină cu scene de coşmar ale unui univers lăsat pradă tiraniei lui Leontes (Ion Rizea), regele Siciliei. Atmosfera cazonă de la debutul spectacolului, cu personajele în uniforme soldăţeşti, a amintit de un alt spectacol din cadrul festivalului, Prinţesa Turandot al lui Andriy Zholdak, resemnificat total pe scheletul unei simbolistici a totalitarismului ce dezumanizează fiinţa, dar nu asta a fost şi miza lui Hausvater, preocupat să creeze o lume în continuă schimbare, un univers care înglobează simboluri cît mai variate. Evident că, pe lîngă experimentul flamboaiant al lui Hausvater, Furtuna lui Juncu se arată extrem de „cuminte“. Montarea sa pare a aduce un