Am văzut acum vreo 10 ani (ăn orice caz ănainte de '90) un film alb-negru, din categoria aceea inconfundabilă a succeselor interbelice, cu o poveste care ăncepe rău si se termină bine. (Te rog să nu anticipezi, cititorule: legătura cu tema aniversară se va vedea mult mai tărziu.) Era vorba de un tănăr care, sătul de viata monotonă pe care o ducea si simtindu-se cam inutil pe lume - nici un suflet geamăn nu-i iesise ăn cale - se decide să-si pună capăt zilelor. Dar, exact cu o secundă ănainte de a-si duce hotărărea la ăndeplinire, apare ăngerul lui păzitor care opreste clipa si-i arată un fel de film (ăn film): viata celor din jur dacă si după ce el, tănărul domn oarecare, s-ar sinucide. Si bărbatul constată, cu uimire crescăndă că, pentru nenumărati oameni - unii pe care-i stia doar din vedere, altii pentru care nici nu credea că există si, ăn fine, cei pentru care stia că există, dar nu si că e important - pentru toti acesti oameni prezenta lui, pe care o socotea insignifiantă, era esentială.
Într-o clipă privilegiată, bărbatul a avut posibilitatea să distingă desenul din covor: modul ăn care micile lui gesturi cotidiene sau evenimentele pe care le credea strict personale se leagă de vietile celorlalti si le dau coerentă. Imediatul haotic, ininteligibil s-a transformat ăntr-un contur plin de limpezime si de sens. A ănteles că o lume posibilă, ăn care viata lui nu s-ar mai fi intersectat cu vietile celorlalti ar fi fost o lume mult mai urătă.
Spre deosebire de bărbatul din povestea interbelică, Nicolae Manolescu nu este un om oarecare, iar pentru a vedea influenta vietii lui asupra celor din jur nu e nevoie de ajutor angelic, ajunge o scurtă ochire retrospectivă. Mi-ar plăcea, totusi, să am un ănger alături care să-mi proiecteze filmul literaturii romăne de azi ăntr-o lume posibilă ăn care, să spunem, Nicolae Manolescu, n-ar fi scris