Steaua trece de la nişte britanici de duzilă, Moterwell, la alţi britanici de duzină, St. Patrick’s
Cît de slabi putem fi? Dinamo a încercat să explice cîîe ceva la nivel internaţional, pe varianta Piteşti. Magister Torje a oferit cîteva interpretări îndrăzneţe. Tudor Octavian s-a străduit să le pătrundă, săptămîna trecută, în GSP. A mai rămas, totuşi, ceva de spus: putem fi chiar mai slabi. Orbitor de slabi. Trebuie înţeles, de la bun început: lipsa de calitate e la fel, ba uneori chiar mai vizibilă, în victorii. În aşa zisele victorii care fac statistică bună şi fotbal rău.
Steaua a explicat mult mai bine ce înseamnă să fii sub linia de plutire, în dubla pe care a cîştigat-o, şi acasă, şi afară, cu Motherwell. În utltimele 20-30 de minute ale primei reprize, Steaua a trăit din trecerea timpului şi bunătatea norocului. Motherwell, o echipă de tineri nevoiaşi, nu ştie prea mult cu mingea, însă ştie foarte bine că e o echipă mică. Aici e diferenţa fundamentală. Echipele mici care ştiu că sînt mici n-au nimic de pierdut, pentru că joacă după propria măsură. Echipele mici care se cred mari au numai de pierdut. Căci o echipă care se înşală asupra propriei identităţi are surpize dure, cînd află ce e cu adevărat.
Motherwell e cazul tipic de sărăcie asumată, iar sărăcia asumată e lipsită de timiditate. Orice, sau aproape orice echipă, de la Barcelona în jos, ştie atîta lucru sau are de pătimit.
Nu e mult de spus despre forţa sub-echipleor britano-irlandeze: nişte localnici amărîţi şi ruginiţi pe care nu-i cîntă presa, nu-i măresc televiziunile şi nu-i curtează circuitul Bamboo (ci, negreşit, dughenele în care se vînd cartofi prăjiţi cu damf de oţet). Problema cu aceşti subdezvoltaţi osoşi şi periculoşi e că nu au mamă şi tată. Sau uită de ei, prin pub-uri. Scăpaţi de povara gloriei şi de grija pentru buna cuviinţă, aceste lighioane de subsol au cît
