Care să fie explicaţia fascinaţiei unora pentru morbid, dincolo de faptul că vor să-şi condimenteze cu astfel de lucruri tari viaţa, altfel anostă?

Mămăi indignate că sicriul lui Sergiu Nicolaescu a rămas tot timpul închis: „Nu se poate una ca asta - să nu vedem mortul! Ruşineee!“ Tot nişte mămăi, prin anii ’90, se înghesuiau satisfăcute să se uite cum ţâşnea sângele cetăţenilor sub gârbacele minerilor. Dar nu numai pensionarele şi pensionarii patriei sunt avizi după astfel de scene. Destui tineri se uită pe internet la beregăţi tăiate ori la lapidări din lumea arabă sau din alte părţi ale globului. Şi, oricum, mulţi se simt frustraţi că televiziunile blurează cadavrele întinse pe asfalt în bălţi de sânge, în urma accidentelor.

Fascinaţia pentru moarte şi nevoia de a o transforma în spectacol au existat dintotdeauna. În alte vremuri, lumea se strângea în pieţele publice să vadă cum alţi semeni ai lor sunt traşi pe roată, decapitaţi sau jupuiţi de vii. Şi erau încântaţi de spectacol.

Care să fie explicaţia unei asemenea fascinaţii? Cea mai la-ndemână ar fi că unii vor să-şi condimenteze cu astfel de lucruri tari viaţa, altfel anostă. Dar cred că există şi explicaţii mai de adâncime. Văzând morţi sau oameni murind, ai impresia că afli mai multe despre moarte, că risipeşti cumva din misterul ei. Cu toţii ne întrebăm cum va fi să fie. Unii cred că, dacă văd cum e la alţii, îşi pot da seama cum va fi la ei înşişi. Nu întâmplător, cei mai dornici să participe la înmormântări sunt oamenii în vârstă, cei care simt că li se apropie ceasul. Încearcă să înveţe, astfel, lecţia, pentru ca în momentul în care vor fi scoşi la tablă să nu fie cu totul pe dinafară.

Apoi, în prezenţa unui mort, cei vii încearcă sentimente de superioritate. Iată, el a murit, eu i-am supravieţuit. Deci mă aflu într-o poziţie mai bună! În plus, o fi fost el un om celebru, care le-