„Piloţii sînt ca bananele. Rareori îi vezi singuri.“
Eram într-un aeroport cînd ai spus asta şi m-am luminat. Nu s-a văzut, probabil, niciodată nu se vede, dar m-am destins şi m-a cuprins o bucurie albă pe dinăuntru, ca în momentul cînd eram de vîrsta ta şi pătrundeam în casa de la ţară a bunicilor, în prima zi de vacanţă. Mirosea a var şi a promisiunile unei veri lungi. Vara şi vacanţa ta se termină. Vei intra „într-a IX-a“ şi mă amuză clandestin diferenţa dintre ce laşi să se vadă că înseamnă asta pentru tine şi ce însemna pentru mine. Fix acum 30 de ani, intram în liceu, îngrozitor de stresat, necunoscînd pe nimeni şi venind de undeva din sudul Bucureştiului, spre castelul înalt şi sever de la Şosea. Pe scurt, mă scofîlcisem de frică. În primele săptămîni de şcoală, mi-am lărgit pantofii din cauza degetelor pe care le chirceam sub mine. Mergi la acelaşi liceu. A fost alegerea ta şi felul natural în care ai spus că va fi alegerea ta m-a bucurat din nou. Aveam o altă părere, treaba mea, am rămas cu ea. Tot ce faci, faci în stilul generaţiei tale. Mai exact, în stilul tău.
Cînd am văzut că te duci la examen în bermude, am înţepenit. La proba de română, ţii minte? Era îngrozitor de cald afară. „Mergi la ski? Cred că eşti singurul om din Bucureşti care se îmbracă în pantaloni lungi!“ mi-ai aruncat în glumă şi, deşi m-am simţit ca şi cum aveam clăpari în picioare, m-am bucurat din nou. Dacă aveai emoţii, ele nu te oxidau. Ai reuşit la liceu nu bine, ci excelent.
Ai făcut lucrurile în felul tău.
La cîteva zile după aflarea rezultatelor, cînd abia începuseră înscrierile la liceu, ai zis în treacăt, aşa cum le spui pe toate, ca şi cum nimic n-ar fi important: „M-am întîlnit cu colegii mei.“
– Şi ce face Miki?
– Nu cu Miki. M-am întîlnit cu colegii de liceu!
– ...
– Ne-am dat întîlnire pe Facebook
– (după ce mi-am recăpătat
