Suporterii echipelor de la noi consideră că dragostea faţă de ele implică numai drepturi, nu şi obligaţii
De cînd există, fotbalul e o comuniune între o echipă şi publicul din jurul ei. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi. Orice altă situaţie ar duce la dispariţia lui ca sport.
O echipă de fotbal poate lua orice decizie, sportiv vorbind, minus aceea de a întoarce spatele publicului său. Cine nu respectă această tradiţie, într-o ignoranţă sau arogantă prost înţeleasă, nu înţelege istoria fotbalului şi viaţa în general. Cu toţii căutăm grupul, nimeni nu vrea singurătatea. Acel public, suporterii, adică, sînt cei ce dau sens acestui sport şi la tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.
Conform DEX, suporterul este “o persoană care simpatizează şi susţine cu pasiune o echipă sportivă sau anumiţi sportivi”. La noi, această simpatie pare a avea alte conotaţii. Pasiunea e prost înţeleasă, iar iubirea faţă de clubul favorit nu prea mai are nimic din sentimentul de altădată, fiind mai degrabă un mijloc de şantaj, de presiune.
Sîntem înaintea derbyului României. Un meci cu orgolii şi pasiuni, aşa cum e şi normal pînă la urmă, căci din aceste orgolii şi pasiuni trăiesc şi cluburile, dar şi presa, şi televiziunile. Dincolo de incertitudinile vizînd cele două echipe, planează o alta, pe care mass-media pedalează suficient de generos, chiar prea generos uneori. Aceea legată de prezenţa galeriei lui Dinamo pe stadion. Vin, nu vin?, strigă, nu strigă?, stau, nu stau?, unde stau?, iată întrebări ce macină existenţa întregii suflări dinamoviste. Nici din partea rivalilor de la Steaua nu există o siguranţă, căci şi acolo sînt destule probleme.
Fanii au dreptul la opinie. Au dreptul să fie supăraţi, să conteste. Dar nu au doar drepturi. Au şi ceva obligaţii, pentru că în viaţă nu poţi doar să ceri, trebuie să şi dai. Aş încerca să găsesc motivul pentru care supo