Vacanţa de Paşte mi-am făcut-o la Lisabona, unde m-am dus să fiu cât mai departe de casă şi de mizeriile noastre cotidiene. Am ales o ţară catolică, gândindu-mă că înghesuiala, festivisimul, lumea multă pe străzi la care trebuia să mă aştept într-o ţară ortodoxă acolo au trecut. Nu a fost o idee prea fericită, pentru că, pe 25 aprilie, portughezii sărbătoresc revoluţia garoafelor din 1975, aşa că aproape totul era închis şi nu am putut vedea decât peisajele şi splendidul oraş Lisabona - muzee multe închise, ca şi catedrale, palate, teatre, localuri etc. Cum am ajuns, am văzut pe bulevardul central, unde am avut hotelul, o mare de steaguri roşii şi lume multă scandând lozinci ceva despre revoluţie şi libertate, ca şi pancarte anunţând manifestaţia proletară de 1 Mai. Dar până acolo aveam alte supărări de tras, pentru că nu exista o legătură aeriană bună, aşa că am petrecut o zi întreagă aşteptând prin aeroporturi (experienţă încercată şi la întoarcere), lucru extrem de obositor şi stresant, care cam îţi strică binişor cheful de odihnă şi relaxare. Prezenţa românească nu e firavă, dar e. Aici a lucrat Eliade, când se găsea în anii ’40 la legaţia română ca ataşat cultural. Tot aici, la Estoril, a stat o parte a exilului său regele Carol al II-lea după abdicare. Şi azi, casa e locuită de o familie de români, iar în cartier mai trăiesc martori ai şederii aici a Elenei Lupescu, Ernest Urdăreanu, regele Carol. Există şi casa lângă Lisabona, unde Eliade a locuit după 23 august ’44, când un prieten i-a cedat-o pentru a locui aici. Un golf splendid, aducându-şi apele chiar în ferestrele sale, un loc minunat. Nu am înţeles de ce a dorit să plece din acest paradis, unde era şi protejat de regim, pentru a se afunda în viesparul parizian - nesigur pentru el şi din punct de vedere politic; avusese simpatii de extremă dreapta. Desigur, pentru că urmărea o carieră academică de prest