Alexandru, Mădălina şi Florin au ochii alungiţi, faţa puţin turtită şi un zîmbet larg. Ai putea să crezi că sînt fraţi. De fapt, au Sindromul Down. Iar persoanele cu Sindromul Down arată cam la fel.

Cînd ne-am cunoscut, Alexandru mi-a sărutat mîna cu un gest delicat şi neaşteptat. Peste cîteva minute avea să apară şi Mădălina, la braţul mamei ei. Fata zîmbeşte. Am descoperit în ziua aceea cel mai larg şi mai sincer zîmbet pe care l-am văzut vreodată.

Mădălina mă ia de mînă, ca între fete, cu un gest la fel de delicat şi neaşteptat ca cel al lui Alexandru. Ultimul care s-a alăturat grupului a fost Florin, cu zîmbetul lui, pe care l-am cunoscut mai bine în maşina care ne-a dus pe toţi la atelierele Fundaţiei Motivation, din satul Buda, de lîngă Bucureşti. Mergem acolo să facem hîrtie manuală.

Cei trei tineri au între 22 şi 24 de ani. S-au născut cu Sindromul Down. Adică au un cromozom în plus: 47 în fiecare celulă, faţă de 46 cît avem majoritatea. Sindromul Down nu e o boală, ci o anomalie genetică. Un cromozom în plus care dă peste cap „ordinea“ din corpul nostru. Medicii spun că cei care se nasc cu Sindromul Down (numit astfel după numele celui care l-a descris pentru prima dată – medicul englez John Langdon Haydon Down – în anul 1866, cu aproape 100 de ani mai devreme ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit) au un grad diferit de retard mental, la care se adaugă alte probleme de sănătate, mai ales cardiace.

Dacă-i întrebi, însă, pe ei, cum sînt de fapt, îţi răspund: „Vorbim un pic mai greu. Atîta tot“. Uneori, ai nevoie de oarecare timp ca să înţelegi ce spun. Alteori, îi înţelegi din prima.

Florin, de exemplu, vorbea tot timpul în maşina care ne ducea la atelierele Motivation, dar eu nu pricepeam mare lucru. Alexandru era timid, iar Mădălina – sufletul grupului. Se tachinau reciproc, spunîndu-şi unul altuia că ar trebui să