Pe deasupra politicii româneşti pluteşte imperativul momentului: "Trebuie să ne integrăm în marile familii politice europene!". Constatînd că nu avem în Parlament un partid de tip popular sau democrat-creştin, care să ne reprezinte în Partidul Popular European, cîţiva politicieni români încearcă să-l creeze din cuţite, pahare şi fuziuni. De exemplu, dacă tot s-a pus pe agendă fuziunea PNL-PD, unii s-au gîndit ca după aceea să introducă noul partid în cristelniţa cu doctrine şi să-l scoată de acolo Popular, cu binecuvîntare europeană cu tot şi cu locurile aferente în Parlamentul de la Strasbourg. PNŢCD, deja "posesor" al doctrinei, încearcă să adune şi el alte cîteva partide înrudite şi să reînnoade speranţa. Pe partea cealaltă, social-democraţii fac şedinţe de 10 ore ca să-i lămurească pe liderii rebeli din teritoriu să lase deoparte falsa dilemă "Iliescu sau Năstase?" şi să-i accepte pe amîndoi în fruntea PSD, în numele modernizării şi reformării. Tricoul cu Che Guevara pe care Victor Ponta vrea să-l ridice la rang de modă în partid, în perfect acord cu ce se poartă în stînga occidentală, mai are de aşteptat pînă se va epuiza sezonul pălăriuţei de tip Gorbaciov şi al căciulii de astrahan old style . Degeaba le sugerează socialiştii europeni că ar fi nevoie de o înnoire, relaţia preşedintelui fondator cu partidul e clară: eu te-am făcut, eu te-nnoiesc. Toate acestea nu prea seamănă a comportament european. Mai toată lumea e de acord că Uniunea Europeană se bazează (sau măcar trebuie să se bazeze, pentru a fi un proiect viabil) pe o seamă de valori . Partidele politice europene s-au structurat în timp pe asemenea valori, care nu sînt doar vorbe meşteşugite puse în statut şi în program, ci sînt împărtăşite de militanţi şi de membrii de rînd. În spatele doctrinelor de stînga sau de dreapta se află o "cultură de stînga" şi o "cultură de dreapta" cu care oamenii se