Ma tem sa nu fie vorba de un clown care n-a invatat sa plinga. Deghizati-l oricum, complicati-l ori explicitati-l, el, inevitabil, se va autodemasca. Pentru ca nu putem intelege cu adevarat decit un clown care stie sa plinga. Initial, vazind afisul spectacolului Oricind, cu placere! (30 ianuarie, Clubul Presei), dupa textul semnat Ion Mircioaga si Radu Dragomirescu, regia Octavian Jighirgiu, ai putea crede ca ar fi vorba de un teatru social: studentii-actori sint reprezentati cu spatele la un perete gradat, care le reda inaltimea, fiecare expunind o eticheta pe care se pot vedea numele (Dumitru Florescu, Alexandra Acalfoae, Daniela Tocari, Sorin Cimbru, Andreea Olaru). Dar si un numar de ordine. Numarul m-a trimis cu gindul la o scena de film american: suspectii sint aliniati cu spatele la un perete alb si cu fata la un perete de sticla, izolat fonic, dincolo de care se afla politistul si martorul. Intimplarea face (sau poate nu) ca am identificat doua probleme majore atinse in acest spectacol: problema identitatii umane (peretele alb, gradat, numarul) si problema absentei comunicarii reale dintre oameni (peretele antifonat). Problematica anuntata este investigata prin imagini artistice (fluidizarea identitatii prin schimbarea tricoului, simbol si al actului erotic), si prin tehnici regizorale moderne (introducerea benzii inregistrate, fiecare dintre cei doi mimind facial conversatia celuilalt, sugerindu-se fracturarea comunicarii). Strict tehnic, observ o tendinta inspre inflatia de mijloace noi (role, skateboard), majoritatea nevalidabile prin simboluri sau idei. Dar integrate unui rol de angajare a spectatorului intr-o participare mai mult mecanica. O exceptie ar putea constitui cosurile de supermarket, intreg momentul trimitind la nonconformismul adolescentin absurd ca revolta fata de societatea consumista. Regizorul alege sa abordeze o tema actuala (consecintele