Deopotrivă la antici şi moderni, un coşmar comun poate fi regăsit în operele marilor gânditori politici, în special ai celor din tradiţia republicană: posibilitatea degradării regimurilor politice bazate pe domnia legii în regimuri politice corupte, bazate pe aribitrariu, fărădelege şi violenţă. Pentru cei antici, la care virtutea şi urmărirea binelui comun erau criterii fundamentale ale bunei guvernări, degradarea formelor virtuoase de guvernământ (monarhie, aristocraţie, democraţie) în forme degenerate şi corupte (tiranie, oligarhie şi ochlocraţie / domnia gloatei) era o fatalitate istorică, generată în mod oarecum inevitabil de slăbiciunea firii omeneşti, de hybrisul politic şi de abandonarea virtuţii ca matrice constitutivă a acţiunii etice şi politice.
Pentru cei moderni, beneficiari nu doar ai concluziilor trase de Aristotel şi Polybius privind superioritatea regimurilor mixte dar şi ai noii înţelegeri deschise, non-fataliste a istoriei propusă de creştinism odată cu o nouă definiţie a virtuţii, degenerarea regimurilor politice bazate pe domnia legii nu reprezintă însă un dat ineluctabil istoriei. Dimpotrivă, indiferent de ocurenţa istorică a unor astfel de alunecări din lege în fărădelege (iar cazul clasic îl reprezintă înlocuirea Republicii de la Weimar cu cel de-al Treilea Reich în ianuarie 1933), viaţa politică şi civică deplină, bazată pe drepturi cetăţeneşti fundamentale ocrotite prin lege reprezintă normalitatea politică prin excelenţă, probată în mod strălucit de experienţa multiseculară a republicii americane (chiar şi în faza ei ”imperială”).
Diferenţa structurală dintre orizontul politic al anticilor şi cel al modernilor este dată în mod esenţial de formarea şi consolidarea în civilizaţia occidentală a unei forme istorice unice de stat care a ajuns să fie desemnat ca ”stat de drept” (”Rechtsstaat”). Deşi asociat în mod uzual cu formele de
