Am admirat şi am respectat întotdeauna cercetătorii împătimiţi de trecut; pe aceia care ştiu că, fără acest trecut, nu există nici prezent, nici viitor şi care, gata de orice sacrificiu, pornesc pe urmele unor înscrisuriîngălbenite de vreme sau ale unor fotografii care au păstrat peste timp zîmbete îmbrăcate în haine desuete. Aceste călătorii durează, pentru unii, o întreagă viaţă. La sfîrşit de drum însă, sentimentul de mulţumire/bucurie cu care descoperitorul de comori crezute definitiv pierdute este răsplătit estecopleşitor. Muzicologul Octavian Lazăr Cosma este un astfel de cercetător. Graţie pasiunii şi muncii sale migăloase, au ieşit pe rînd volumele Opera românească (două la număr), Oedipul enescian, Hronicul muzicii româneşti (9 volume), Hronicul Operei Române din Bucureşti (a apărut vol. 1), Universul muzicii româneşti – Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Simfonicele Radiodifuziunii Române – 1928-1998, Filarmonica din Bucureşti în reflectorul criticii muzicale – 1921-1945, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la 140 de ani (Istoria Conservatorului) (au apărut vol. 1 şi vol. 2) şi Opera Română din Cluj – 1919-1999 (a apărut vol. 1). Putem spune, fără a greşi, că Octavian Lazăr Cosma a rescris, practic, istoria vieţii muzicale româneşti, recompunînd firul poveştii din amănunte şi detalii pe care trecerea timpului le-a ascuns sau le-a uitat. A fost un timp în care vieţii muzicalei s-a cerut să uite oameni, să nege cariere şi valori, să ignore pagini muzicale semnate de nume incomode pe teme incomode şi ele. Părea că toată istoria culturii româneşti nu a existat înainte de un anume moment istoric. Anii au trecut şi, după 1989, am început să ridicăm vălul uitării. Şi la lumina zilei au ieşit, în toată splendoarea lor, oameni şi timpuri, instituţii şi reuşite artistice, prin care ne-am reprimit practic dreptul la viaţă, în calit