Este un mare mister cum clasa politică şi, în special, câteva mândre căpetenii ale ei vor mai putea convinge data viitoare alegătorii să se apropie de urna de vot. Sigur că vor reuşi cumva. Interesant va fi cum. Cu ce cuvinte, cu ce expresie a feţii, cu ce ton al vocii... Dacă avem noroc, vom observa poate şi câte o lacrimă pe feţele lor brăzdate de lupte şi suferinţe îndurate pentru oamenii acestui meleag aflat în calea tuturor relelor...

Şi, mai ales, nu va exista tonalitate agresivă pentru care să-ţi ceri scuze ulterior de la victimele nimerite sub tirul invectivelor. De exemplu, de ce să utilizezi un ton răstit, în momente de răbufniri teatralizate? Sau atunci când eşti surprins demachiat...

Nu e mai bine, de pildă, să adopţi un ton melodios, de preferinţă abia-abia murmurat la urechea breslei alcătuite din „lingăi“ şi „vânzători de ţară“ şi să spui: „dulceaţa mea de cumpăraţi şi răscumpăraţi, trece-v-aş duios prin Dardanele...“

Şi-apoi, de ce să sari în capul celora despre care crezi că sunt „cumpăraţi“? De ce nu în capul celora care cumpără mass-media şi o folosesc pe post de camuflaj, de cordon de castitate politică sau ca bâtă pentru descurajare? Celora care nu fac nimic din ce depinde de ei ca mass-media nici să nu fie expusă la iarmaroc pentru ca tot ei s-o cumpere? Camarazi de coaliţie, altminteri, cu care se poartă, cot la cot, o luptă istovitoare şi devastatoare pentru valori democratice...

Dar şi aici cu băgare de seamă la tonalitate. Adică, din nou şoptit la urechea unuia, de pildă – „oligarhule meu suav şi hrăpăreţ“ sau altuia – „tătucule mumos ce eşti, ce tolerezi sau chiar stimulezi fărădelegile“. Toate, bineînţeles, însoţite de uşoare muşcături ale lobului urechii şi cu întrebări languroase de genul: „nu te-am linşat cumva politic sau mediatic?“.

Gluma-i glumă, dar ce trebuie, de fapt, să înţelegem e că menţinerea în c