Presa pare să capete, în România, o soartă asemănătoare cu a fotbalului sau a filmelor: toată lumea are impresia că se pricepe, oricine e dispus oricînd să-şi dea cu părerea, dar puţini sînt cei care se apucă serios să o studieze. După explozia mass-media de la începutul anilor '90, acum tirajele au scăzut, genurile de presă s-au diversificat, dar cercetări aplicate în domeniu sînt încă foarte puţine. Li s-a adăugat de curînd o carte apărută la Institutul European, Tipologia presei româneşti. Autorul ei, Marian Petcu, publicase anterior Puterea şi cultura (Editura Polirom, 1999), o utilă introducere în istoria cenzurii. Volumul de acum este o sinteză minuţioasă despre presa românească a anilor '90, bazată pe analiza datelor referitoare la tiraj, audienţă, resurse financiare etc. Cea dintîi calitate a cărţii este tocmai capacitatea de a îngloba o mulţime de informaţii provenite din diverse surse: Catalogul Presei, Comisia de Statistică, Depozitul Legal, diferite sondaje de opinie şi cercetări academice. Într-o cultură ca a noastră, cu nedezminţite propensiuni spre eseistică, un asemenea volum construit pe date precise şi prudent în interpretări riscă să sperie sau să treacă neobservat. Dar Tipologia presei româneşti este o lucrare utilă tocmai pentru că descurajează datul cu părerea şi generalizările grăbite, cultivînd rigoarea şi aspiraţia spre sinteză. Cartea este centrată pe analiza relaţiilor dintre presă şi mediul socio-economic şi cultural, descriind în prima parte sistemul legislativ, contextul economic, evoluţia mediilor de informare în funcţie de cerere, de factorul politic, de statutul patronatului etc. Uneori, autorul confirmă, prin analiză riguroasă, ceea ce unii intuiseră sau observaseră: că presa scrisă a avut parte de o explozie la începutul anilor '90, a cunoscut un moment de răscruce prin '94-'95, iar după aceea impactul ei a scăzut şi s-a aju