Exerciţiul denigrării nu trebuie confundat cu exercitarea, legitimă şi necesară, a spiritului critic. La începutul primei cărţi a Istoriilor lui Tacitus, găsim următorul text: „... pe cât de uşor este respins scriitorul care linguşeşte, pe atât cel care denigrează şi urăşte este ascultat cu plăcere; şi asta pentru că adulaţiei îi este asociată fapta ruşinoasă a servituţii, în timp ce denigrarea dă aparenţa unui spirit independent.“ Suntem în plină contemporaneitate! E vorba şi despre împărţirea gazetarilor în „detractori şi linguşitori“, şi despre independenţa de spirit opusă servilismului, ba chiar şi despre rating, de vreme ce se invocă plăcerea publicului de a se înfrupta mai degrabă din înjurături, decât din vorbe bune. Demolarea e rentabilă!

Desigur, exerciţiul denigrării nu trebuie confundat cu exercitarea, legitimă şi necesară, a spiritului critic. E cât se poate de igienic, din punct de vedere social şi politic, să observi lucid, să amendezi derapajul oriunde îl întâlneşti şi să-ţi exprimi, nestingherit, rezervele. Denigrarea e altceva: nu o formă de discernământ, ci o specie a urii, sau, în cazuri benigne, a băşcăliei.

E negativitate de principiu, judecată anterioară analizei, sau analiză folosită strict pentru a confirma o judecată gata făcută. Din acest motiv, tocmai întrucât faptele reale nu contează, victima denigratorului nu se poate apăra. Orice ar face, e condamnată dinainte. Denigrarea e modalitatea curentă a luptei politice. Adversarul e „vinovat“ nu atât pentru că a făcut vreo nefăcută, ci pentru că e „adversar“, pentru că e din alt partid. Pe scurt, e vinovat fiindcă e vinovat.

Foarte exactă, în textul lui Tacit, este observaţia că, în vreme ce linguşitorul e mai curând dispreţuit, denigratorul e credibil. Opinia publică îl califică drept „curajos“ şi „independent“. Cu cât e mai brutal, cu atât e mai respe