Ideea unui procuror pan-european pare generoasă şi susţinută de dorinţa unei justiţii integrate la nivelul Uniunii. Marea Britanie spune însă nu acestei propuneri pentru că nu doreşte să-şi cedeze din suveranitate către Bruxelles. Care sunt riscurile unei instituţii judiciare de acest fel, transnaţionale, şi de ce trebuie să privim propunerea cu circumspecţie? O atitudine critică la acest subiect poate naşte din start acuzaţii. Din principiu, dacă o ţară precum România s-ar îndoi de o propunere a Uniunii, oricare ar fi ea, mai ales pe tema justiţiei, există locul comun al presupunerii unei dorinţe de evitare a justiţiei. Tocmai de aceea am început cu exemplul Marii Britanii, ca să nu arunce nimeni imediat cu noroi în dezbatere. Aşadar nu toată lumea înghite automat orice centralizare la nivelul Uniunii ca fiind un ideal. Subiectul merită, de aceea, întors pe toate părţile. O justiţie mai puternică, neafectată de interese, capabilă să pună pe tapet marile cazuri de fraudă din bugetul Uniunii, reprezintă o idee atractivă. Dar acesta este idealul. Cum se va pune el în practică reprezintă punctul care i-a făcut pe britanici să dea înapoi. Pentru România există amintiri dureroase cu privire la modul în care unii oficiali europeni s-au implicat, laolaltă cu instituţiile pe care le reprezintă, în referendumul pentru demiterea preşedintelui din 2012. Dacă procurorul pan-european va putea fi folosit pentru a sprijini o anumită tabără politică, aşa cum s-a întâmplat în 2012 cu reprezentanţii popularilor europeni care au sărit să ”apere” Europa de voinţa populară a românilor, atunci avem un mare risc în această direcţie. Marota justiţiei a fost folosită la nivel european de prea multe ori împotriva României, în ciuda felului în care aceasta funcţionează în ţara noastră inclusiv în cazurile la nivel înalt, ca să nu privim cu circumspecţie orice nou instrument judiciar centraliz