Criza financiară şi economică adâncă a adus spectrul cvasi-stagnării economice în SUA şi Europa. Fiindcă dezintermedierea financiară loveşte finanţarea economiilor şi datoriile suverane şi private mari descurajează consumul şi investiţiile.

Economiile emergente din Europa sunt puternic afectate în condiţiile în care ele depind covârşitor de pieţele UE şi au sectoare bancare dominate de entităţi străine angrenate în dezintermediere. Perspectiva stagnării este cu atât mai îngrijorătoare cu cât fără creştere economică este dificil de asigurat serviciul datoriilor. De aici apare şi marea dilemă pentru guverne: cum să concilieze resuscitarea economiilor fără să le împovăreze prin îndatorare, dincolo de considerente de ordin social (în sensul protejării coeziunii sociale).

Perspectiva unei cvasi-stagnării economice este discutată şi în România. S-a realizat o corecţie macroeconomică de amploare de la cca -9% deficit bugetar consolidat cu câţiva ani în urmă la foarte probabil sub -3% în 2012 (conform metodologiei UE). Dar această ajustare nu garantează creştere economică în contextul extern neprietenos, al scăderii şi ineficienţei grase a investiţiilor.

Dinamică industrială din 2012 spune şi ea multe. În alte texte (”Misterul creşterii economice”) am remarcat că este necesar să fie puse în mişcare pistoane interne, să încercam să endogenizăm o creştere care, în anii pre-criză, a mizat decisiv pe import de capital (îndatorare). Chiar dacă a scăpa de gravitaţia zonei euro pare o misiune imposibilă. Între aceste pistoane interne ar fi o absorbţie mult crescută a fondurilor europene, diminuarea risipei ubicue din sectorul public (ce include reforma companiilor de stat, privatizări), o diplomaţie economică agresivă.

Dacă stagnarea posibilă are de ce să îngrijoreze, nu mai puţin relevant este un alt pericol: vulnerabilitatea creată de deficitul stru