Respectabila institutie a televiziunii a devenit pe plaiurile noastre cel mult o suma de impresii si de fictiuni de vodevil. Asa se face ca, vrind-nevrind, ne aflam in fata a (cel putin) trei dominante televizuale: antimuzicalitatea, pornosul mioritic si eurobufoneria. Mai ales de sarbatori. Iata un fapt de viata: intr-o tara luata cu arenda de institutiile financiare internationale si in care multi oameni isi pierd locurile de munca, cele mai fierbinti subiecte de televiziune sint legate de artistul Florin Salam, de sexy-asistentele diverselor emisiuni si de domnul George Becali. Fara a comenta cit de artist este artistul, cit de sexy sint sexy-asistentele sau cit de domn este domnul, ne putem intreba daca nu cumva sintem indemnati si inclinati sa interpretam lumea prin sticla tulbure a tubului catodic? Neavind intentia de a scrie despre persoanele cu pricina, ci despre tiparele care au facut posibila transformarea lor in iconuri ale tranzitiei romanesti „de criza", o interpretare impresionista pare mai mult decit convenabila. Respectabila institutie a televiziunii a devenit pe plaiurile noastre cel mult o suma de impresii si de fictiuni de vodevil. Asa se face ca, vrind-nevrind, ne aflam in fata a (cel putin) trei dominante televizuale: antimuzicalitatea, pornosul mioritic si eurobufoneria. Mai ales de sarbatori. Nu e greu de constatat ca tragicomedia iconurilor a facut posibila fabricarea, punerea in circulatie si raspindirea la scara nationala a unor sonoritati lipsite de echivoc: Florin Salam, Romeo Fantastik si multi altii, artisti, compozitori, divi si facatori de audienta. Exploatarea exagerata a sentimentului antimuzical al fiintei a adus pe micile ecrane o pleiada de indivizi pentru care trecerea de la anonimat la, atentie!, celebritate, nu e altceva decit o rastalmacire a celebrei formulari descartiene: Urlu, deci exist! Antimuzicalitatea este insotita de