Mergeam pe Kiseleff mulţumindu-i primăverii la fiecare pas. "Tu n-ai ce căuta pe jos, tu ar trebui să fii într-un Rolls." Foarte aproape de mine, oprit la semaforul din intersecţia cu Docenţilor, un motociclist tatuat mă privea pe deasupra ochelarilor. "... Ba nu. Mai bine într-o caleaşcă."

Ştiu că sunt frumoasă cu hainele mele ţărăneşti, frumoasă, pentru că le port cu mândrie, cu distincţie, cu clasă (cum obişnuieşte să îmi spună un prieten), frumoasă, pentru că sunt fericită. Sunt fericită că am avut şansa să le recuperez din cele mai nebănuite locuri, iar acum le readuc la viaţă, le reinventez, le pun în contexte noi şi, mai presus de toate, le preţuiesc. Dincolo de rafinamentul cromatic şi compoziţional, le preţuiesc pentru taina încifrată în ornamentica lor.

La întâlnirea de la semafor, piesa de rezistenţă era o fotă-vâlnic de mătase din vechiul Romanaţi, găsită ca prin minune pe Lipscani într-un magazin de antichităţi. De sub vâlnic se ivea dantela făcută în tinereţe de bunica mea din Viştea de Sus. Purtam părul împletit în forma coarnelor de berbec, una dintre cele mai elegante pieptănături ale ţărăncilor noastre, care din păcate aproape că a dispărut din hotarul satului.

TERAPIE IDENTITARĂ

Pe cap, sigur că da, o năframă superbă, tot veche. În rest... pantofi, bluziţă, poşetă din "noua colecţie primăvară-vară". Timide, şterse, nesemnificative, la serie, lipsite de personalitate, mister şi farmec, serveau cu modestie drept passe-partout senzaţionalei fote olteneşti de început de veac XX. Pe atunci, starea de sine, starea socială şi statutul în comunitate erau la liberă vedere, exhibat cu dezinvoltură pentru a nu se crea confuzii şi complicaţii inutile. "Acum nu mai ştii care ce-i şi de unde-i. Tăte-s la fel", îmi spunea cu ani în urmă un bătrân dintr-un sat de munte privind femeile care ieşeau de la biserică.