In 1974 eram cruyffist "pana la moarte" (nu se patentase inca expresia asta teribil de ipocrita) si, cand indesatul Gerd Müller l-a pacalit pe blandul Jongbloed, am suferit cumplit. Pana atunci nu aflasem ca fotbalul inseamna si nedreptate! "Mama, trezeste-ma si pe mine sa-l vad pe Dumitrache!", asa s-a starnit iubirea mea fotbalistica, la "Mundialul" din Mexic (Nu-mi imaginam defel ca peste ani, un antrenor englez - Sir Alan Sugar s va declara ca "Fotbalistii sunt niste jigodii. Suta la suta jigodii. Niste jigodii mai mari decat jurnalistii. Habar n-au ce e cinstea sau loialitatea. Sunt cele mai mari jigodii care misca pe planeta, iar, daca n-ar fi fotbalisti, cei mai multi ar fi la inchisoare. Asta e!"). In 1970 aveam vreo 9 ani, pantaloni scurti cu Juanito, mascota cu sombrero a competitiei, si abia il descoperisem pe "Corsar", dupa doua goluri naucitoare in navodul grecului Ikonomopoulos, la Atena. Acolo, in inima Eladei cea fierbinte, "Nationala" noastra izbutise un egal nesperat, si drumul la Guadalajara devenise posibil, chiar daca Domazos ne-a lungit chinuitor asteptarea in returul de la Bucuresti. Din primul meu campionat mondial am ramas cu fentele si golurile "Mopsului" (Doamne, cat l-am iubit in ratacirea mea de dinamovist patimas!) si cu driblingurile imponderabile ale brazilianului Jairzinho. si a mai fost ceva: dramatismul greu suportabil al inclestarii dintre italieni si vest-germani, cu un Beckenbauer in rolul Cidului.
In 1974 eram cruyffist "pana la moarte" (nu se patentase inca expresia asta teribil de ipocrita) si, cand indesatul Gerd Müller l-a pacalit pe blandul Jongbloed, am suferit cumplit. Pana atunci nu aflasem ca fotbalul inseamna si nedreptate! In semn de admiratie si prietenie pentru intaiul Johann al "Imperiului de Crampoane", Ioan Chirila si-a intitulat cartea "Weltmeisterschaft"-ului "Invingatorul lui Cruyff". Si parca, di