Secole de-a rândul, dilema cu care s-a confruntat Iranul (şi Persia înaintea lui) a fost garantarea salvării naţionale şi a autonomiei în faţa puterilor regionale mai puternice, cum ar fi Turcia otomană şi Imperiul rus. Deşi mai slab decât aceste mari imperii, Iranul a reuşit să supravieţuiască din trei motive: geografie, resurse şi diplomaţie.
Pătrunderea trupelor militare inamice în Iran era dificilă şi periculoasă din cauza dimensiunii ţării şi a terenului său muntos. De asemenea, Iranul dispunea de suficiente trupe pentru a descuraja atacurile, în timp ce se angaja în eforturi diplomatice inteligente, stârnind puterile influente una împotriva celeilalte. Indiferent de context, strategia Iranului a rămas mereu aceeaşi: şi-a descurajat inamicii datorită poziţiei geografice, s-a protejat cu forţele sale şi s-a angajat în manevre diplomatice complexe, se arată într-o analiză scrisă de George Friedman, fondatorul companiei americane private de informaţii secrete şi analize geopolitice Stratfor.
Iranul ca putere regională
Datorită poziţiei defensive, Iranul era privit ca o putere regională. Şahul Iranului concura cu Arabia Saudită asupra Omanului şi visa la arme nucleare. Acum, Ahmadinejad se lupă cu Arabia Saudită pe seama Bahrainului şi visează, de asemenea, la arme nucleare. Friedman atrage atenţia că, analizând politica externă a Iranului, vom observa o continuitate în strategia ţării, de la Al Doilea Război Mondial încoace: Iranul visează la dominaţia regională.
De mai bine de jumătate de secol, Iranul s-a confruntat cu pericole regionale precum Irakul, cu care a purtat un război brutal timp de aproape un deceniu. Statele Unite au reprezentat o altă ameninţare. Atâta timp cât SUA au avut un interes major în regiune, Iran nu a avut altă opţiune decât să-şi stabilească politica după cea a Statelor Unite. Pentru Șah