Ani de zile au suferit în tăcere, fără să aibă curajul să recunoască ce simt
Radu e dispus să aştepte până când Maia va putea lua o hotărâre
„Pe Maia am văzut-o prima dată când era în clasa a V-a. Era diferită: vorbea frumos şi calm, radia linişte. Aşa o văd cu mintea de acum. Atunci era doar o fată. Am stat puţin în acelaşi grup, mă uitam la ea şi nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Nu ştiam de ce îmi bate inima mai tare în preajma ei, nu ştiam nimic. Vorbeam mai tare ca să mă remarce şi făceam tâmpeniile vârstei, ca s-o impresionez. Şi a dispărut. Am revăzut-o în timpul liceului, de mână cu un băiat.
E imposibil să descriu ce am simţit: o fărâmă de regret, de invidie, de gelozie. Mă gândeam că eu nu o să pot ajunge să o ţin de mână, să o sărut. Ne-am mai intersectat drumurile. Ne priveam şi atât, fiecare cu altcineva de mână. Anii au trecut şi am revăzut-o de curând, când nu mai exista nimic care să mă facă să cred că o să o mai întâlnesc. Habar nu aveam că mă recunoaşte, că mai ştie cum mă cheamă. Am ieşit la plimbare, să povestim ce am mai făcut în anii când nu ne-am mai văzut. Am vorbit de trecut, despre cum o vedeam eu, ce simţeam pentru ea. Pur şi simplu am vorbit detaşat, fără să mă gândesc ce poate să se întâmple. Mi-a spus şi ea ce simţea când mă vedea de mână cu o altă fată.
Se iubeau în secret unul pe celălalt, fără să îşi mărturisească sentimentele
Ochii ei au început să se încălzească, eu am rămas fără cuvinte: exact ce simţeam eu, simţea şi ea şi nu am avut curajul, nici unul dintre noi, să spunem ceva, atâţia ani. Parcă atunci renăştea totul. Cred că toate pasiunile mele şi tot ce am citit sau am trăit, toate întâmplările din viaţa mea m-au adus în preajma ei, când puteam să o apreciez cu adevărat. O simţeam ca jumătate din mine şi tot ce spuneam ni se părea atât de familiar, de parcă ne ştiam de o eternitate.
Am ieşit