Stoianovca sau Stoieneşti, din actualul raion Cantemir, din dreapta Prutului, este locul unde, în iunie-iulie 1941, s-au dat unele dintre cele mai crâncene lupte la hotarul româno-sovietic. Mărturie a luptelor sângeroase sunt cimitirul eroilor români, reamenajat în anul 2006, sau memorialele gloriei militare sovietice care mai sunt păstrate de autorităţile locale, dar şi de pichetul de grăniceri din localitate. În satul Stoianovca, populat preponderent de bulgari, am găsit-o la poartă, cu un toiag în mână, pe Marina Râbacova, o bătrână în vârstă de 80 de ani, care îşi aminteşte vag despre primele zile de război: „Eram mică pe atunci, dar parcă mai aud şi azi bubuiturile şi văd oamenii speriaţi ce căutau unde să se ascundă. Toţi căutau un loc mai sigur. La început s-au adăpostit în Victorovca, apoi mai departe de lupte, la Chiriet-Lunga“, povesteşte bătrâna şi mă sfătuieşte apoi să caut un localnic, cu care să stau de vorbă. „Eu, de fapt, sunt din Victorovca şi doar după război am venit în Stoianovca, unde m-am căsătorit“. Au plecat din sat de frica bombardamentelor „Cele mai sângeroase lupte s-au dat aici, lângă satul nostru, şi nu la Ţiganca, aşa cum se vorbeşte sau se scrie“, susţine Vasili Iancev, în vârstă 78 de ani, locuitor al satului Stoianovca. „Aveam 8 ani când a început războiul. Ceea ce îmi amintesc e că la 22 iunie 1941, pe la ora patru sau cinci dimineaţa, am fost treziţi din somn de bubuituri puternice. Casa noastră se cutermura, iar geamurile zăngăneau. Tata a ieşit afară şi a văzut mulţi militari care alergau înarmaţi cu puşti şi mitraliere. Împuşcăturile nu mai conteneau, iar atunci când casele de la marginea satului au început să ardă, părinţii au decis că e mai bine să ne evacuăm. Aşa că am luat şi am încărcat ce a încăput în căruţă şi ne-am dus la Victorovca, un sat aflat la o distanţă de 10-15 kilometri. Pe la amiază cred că deja părăsisem satu