Ştiu un grup de oameni veseli şi care niciodată, chiar şi înainte de 1989, nu şi-au refuzat nimic din micile plăceri ale vieţii. Jucau bridge sau poker, făceau petreceri, ascultau muzică decadentă şi înjurau regimul comunist. Deşi inteligenţi, nu se omorau cu munca, nici în facultate, nici după aceea. Sabotau tot ceea ce se putea, păcăleau statul ori de cîte ori li se ivea ocazia, în ideea unei revanşe pentru toate constrîngerile şi mizeriile la care erau supuşi. După revoluţie (la care cîţiva dintre ei au participat) au fost bineînţeles în Piaţa Universităţii. Au mers zile în şir la manifestaţie, de unde plecau să bea cîte o bere şi să înjure între ei... noul regim. Indignaţi şi optimişti, sperau că se mai poate schimba ceva, că sînt lucruri care depind şi de ei. Au continuat să saboteze orele de serviciu la stat, chiar dacă fiecare se pregătea profesional cît de bine putea. Au continuat să se întîlnească şi să joace bridge. Cîţiva au plecat din ţară, total dezamăgiţi. Au ţinut însă legătura cu ceilalţi, continuînd să se intereseze de situaţia de acasă. Veneau din cînd în cînd înapoi şi se întîlneau, tot la cîte o bere, cu cei rămaşi. Le povesteau despre Occident şi despre sistemul de viaţă şi de lucru de acolo. Cei de acasă observau la ei unele schimbări:

erau mai preocupaţi de serviciu şi de integrarea într-un sistem. Prea preocupaţi. Cei rămaşi începuseră, la rîndu-le, să aibă cîte două sau chiar trei servicii, dar îşi păstrau încă destulă libertate. Nu mai înjurau regimul fiindcă între timp se schimbase, dar constatau că multe lucruri prost croite rămîn neschimbate. Cu timpul, întîlnirile dintre ei s-au rărit. Au început să lucreze la companii internaţionale, în sisteme de tip occidental, dar pe bani româneşti. Tot mai sufocaţi de treburi şi responsabilităţi, s-au angajat într-o luptă de uzură pentru a face faţă. Nu mai joacă bridge, nu mai au timp s