Sâmbătă, Craiova alb-albastră a suspinat de două ori. Prima dată, la prânz, de dor. De dorul lui Oblemenco, căruia vrednicul publicitst Ion Jianu i-a dedicat o carte. La vernisaj, sala Primăriei a fost plină având privilegiul să mă număr printre cei prezenţi. Aura marelui fotbalist deopotrivă puternic şi delicat, un fel de baros îmbrăcat în borangic ne înlănţuise pe toţi.
Familia lui Nelu era de faţă, solemnă şi tristă, noi ceilalţi îi duceam trena ca înt-o procesiune melancolică. Pe un ecran, Oblemenco marca de zor, dintr-un difuzor ne mângâia vocea lui de om bun şi hâtru.
Dintre cei care au evocat personalitatea golgheterului dispărut, un vârstnic venerabil, nins de ani, simboliza trecutul glorios când în Bănie poposeau Cupa şi titlul de campioană. Era Constantin Cernăianu care mâna cândva de pe banca tehnică telegarii de foc ai Craiovei Maxima.
A doua oară, oraşul a suspinat înspre seară, de durere, de această dată. Când urmaşii lui Oblemenco au capotat acasă în compania Vasluiului, un ţinut unde până nu demult, vorba cuiva, oamenii când vedeau o minge de fotbal îi dădeau cep, crezând că-i lubeniţă. Tribuna golaşă, odinioară gemând de lume, a suduit tot timpul. Se spune că trecutul este uşa viitorului. Oare?!