Marin Sorescu Unii dintre noi, putini, ce-i drept, si-au amintit, la sfarsitul saptamanii trecute, mai exact sambata, 19 februarie, de Marin Sorescu, aflat in constiinta poetica romaneasca la cea de-a 64-a aniversare a nasterii. Atat ar fi avut maestrul, daca ar mai fi fost printre noi. Dar, de cativa ani, ne priveste doar prin ochii versurilor sale. Olteanul din Dolj, subtire si cu privire ascutita, a trecut tumultuos prin viata, a scris, a calatorit, a iubit, si s-a impus ca unul dintre cei mai mari literati romani de dupa razboi, in linia egala a lui Nichita Stanescu si a altor scriitori ai acelor decenii, sase, sapte si opt, a caror lista este semnificativa.
Desi mai aproape de Bucuresti, ori Timisoara, Marin Sorescu a preferat sa fie studentul in litere al Iasului (1955-1960), intr-o perioada in care inca existau "Viata studenteasca", ori "Iasul literar", reviste la care a debutat, si ai caror mentori din acele vremuri, l-au semnalat cercurilor literare, ajutandu-l sa urce scara literaturii, una grea si plina de sacrificii.
Formarea deplina de la Iasi l-a urmarit toata viata, si nu se sfia sa spuna, public, sau particular, ca o parte a sufletului sau inca mai colinda colinele din dulcele targ. Iesit, apoi, in lume, (chiar pe meridiane, ca atasat cultural si reprezentant al Romaniei cu diferite insarcinari culturale), Marin Sorescu a urcat, cu adevarat, iar complexitatea personalitatii sale ramane in picioare prin diversitate si stil. Desi s-a impus ca poet, il regasim pe Sorescu in pagini de proza, pe scenele de teatru, ca dramaturg, in pagini de revista, ca publicist ori critic literar. Si chiar ca ministru al Culturii, dupa '89, misiune care s-a dovedit a-i fi fatala, pentru ca ii era, in esenta, incompatibila starii sale de artist. Ca o paranteza, imi amintesc ca, in martie 1994, aflandu-ma in biroul sau de ministru, mi-a spus: