A luat sfârşit Wimbledon-ul. Adică turneul suprem, regina balului tenisistic. Mai sunt turnee de grand slam, încă trei, dar Wimbledon este Turneul. Cine câştigă acolo intră direct în istorie. Dincolo de tehnică, de viteza serviciului, de formă, de rezistenţă la efortul de două săptămâni, cred că elementul cel mai important, decisiv, este capul. S-a văzut asta în fiecare meci, fie el de simplu sau dublu. O conjunctură fericită a făcut să pot vedea evoluţia favoritului meu, Roger Federer, meci de meci. Chiar mă întrebam dacă am mai avut norocul ăsta şi altă dată. Cred că nu. Iar momentul a fost unul cu totul special, întrucât acum doi ani, în momentul în care a fost detronat din fruntea clasamentului ATP, Roger Federer rămăsese nu „la mustaţă”, ci la un fir de mustaţă de recordurile lui Pete Sampras care, până la el, păruseră intangibile: 8 finale de Wimbledon, 7 câştigate, 286 de săptămâni în vârful ierarhiei mondiale. Acum, la Wimbledon, s-a ivit ocazia de a le egala pe toate şi implicit de a-l bate pe cel de durată la vârf, întrucât până săptămâna viitoare ne mai fiind vreun turneu important, aceea va fi cea de-a 287-a săptămână. L-am văzut pe Roger în primul meci. Se vedea în jocul lui o relaxare totală. Nu din aia păguboasă, de loser, ci una dublată de siguranţa celui puternic. Ştia că nu poate fi învins. Nu atunci, în primul meci, ci pur şi simplu că nu are cine şi cum să-l bată. Ştia că e turneul lui, că are misiunea de a rescrie istoria acestui sport, aşa cum (şi zău că mi-e greu să recunosc asta!) Barcelona a rescris istoria fotbalului în ultimii 3-4 ani. Siguranţa asta l-a făcut pe Roger să-i defiinţeze, pur şi simplu, atât pe Djokovici cât şi pe Murray în ultimele două meciuri. Dar a făcut-o cu atâta eleganţă, cu atâta decenţă şi bun simţ încât a reuşit să nu-i umilească. Între Federer şi absolut oricare altul este o distanţă cosmică. Iar totul porneşte