Capitolul 5: Averea lui Puliman, cerşetorul În maşină a năvălit mirosul de porci de la crescătoria din Tomeşti. N-am văzut niciodată combinatul. Porcăria. Ştiu că e undeva în dreapta, de unde vine duhoarea. Densă, materială. Parcă trag smântână împuţită pe nas. E acolo un munte de bălegar. Cică se vede Chişinăul de pe creasta lui. Cine s-o fi urcat până în vârf? Ce pute! Era mai bun aerul în veceul de la Poliţie. Venea şi un miros de ceapă verde şi de pământ reavăn de afară. Ăsta nu e combinat, e un coteţ uriaş. Scot gunoiul cu roaba şi-l aruncă în câmp, în crăcana Bahluiului şi a Jijiei. Numai porcii de aici pot hrăni toată Moldova un an de zile în caz de război. Pe timp de pace îi omoară.
Înseamnă că mai avem puţin până în Iaşi. Dar mai e, mai e până la peniten… până acolo... Trebuie întâi s-o ducem pe avocată unde ne zicea ea, abia pe urmă ne ducem acolo. Uite Iaşul. Trecem calea ferată şi gata. E partea urâtă a oraşului, intrarea din spate. Te strânge în spinare urâţenia asta. Beton, beton, beton. Blocuri câş, mohorâte, jegoase, cască nişte guri negre şi mucegăite, parcă intri în peşteră. La troglodiţi. Să se intre în oraş direct prin centru, cumva. Pe la teatru, să zicem, chiar din sala mare. Sau pe la Trei Ierarhi. Fără maşină. Să se meargă numai pe jos de la Palatul Culturii până sus, în Copou, cu ocol pe La Golia, Târgu-Cucu, înapoi la Traian, apoi în sus pe Lăpuşneanu, pe la bibliotecă. Iaşul nu e în tot Iaşul, e numai ici şi colo, ciopârţit şi aruncat pe şapte dealuri ca un domnitor mazilit şi sfârtecat între patru cămile. Adun bucăţile şi îmi fac un Iaşi al meu. Părticelele bune de la periferii, Cetăţuia, Buciumul, Sărăria, Ţicăul le iau şi le adun la un loc. Duc Palatul mai sus, spre Corso, zvârl dracului blocurile dintre casele vechi şi, când e gata, închid totul cu zid, fac Bahluiul colac împrejur, să nu pătrundă înăuntru janghinoasa de Bular