După mulţi ani am întâlnit-o pe stradă pe T. Nu arăta deloc bine. Era slăbită şi obosită, mai să n-o recunosc. M-am întrebat imediat: unde sunt tinereţea şi frumuseţea ei de altădată.

Ne-am salutat în treacăt ca doi străini. A făcut câţiva paşi, apoi deodată şi-a întors capul şi-a privit înapoi. S-a uitat la mine suspicioasă, aproape speriată. I-am făcut cu mâna, un gest mai degrabă de adio. Nu avea parcă putere să meargă mai departe. Am înţeles că voia să-mi vorbească şi m-am dus spre ea.

– Salut, T. Ce mai faci? Nu ne-am văzut de mult.

– Da, aşa e. A cam trecut vremea. Mă duc la farmacie să cumpăr nişte vitamine. Cred că sunt anemică…

– Ei, eşti o femeie încă tânără, n-ar trebui să te plângi de anemie.

– Mai ştiu şi eu? În ultima vreme nu m-am simţit prea bine.

– Nu-ţi fă griji. Nu-i decât o situaţie pasageră.

M-a privit cu mai multă insistenţă, ca şi când ar fi dorit să reînvie trecutul.

– Ţi-aminteşti c-am fost cândva prieteni?, a zis.

– Şi nu mai suntem?, am întrebat- o eu cu oarecare îndoială în glas.

– Nu mai ştiu, nu-mi dau seama. Ne vedem din când în când pe stradă şi ne salutăm. Mai ţii minte? Cândva ne-am plimbat împreună pe ploaie sub aceeaşi umbrelă.

– Da, îmi amintesc momentul.

– Fuseseşi în piaţă, aveai în mână o pungă cu cireşe.

– Da, da, era începutul verii şi ploua torenţial. Mi-aduc aminte.

– N-ai vrea să facem împreună câţiva paşi?

– Da, desigur.

M-a luat de braţ şi-am pornit-o spre parc pe una din aleile pe care ne plimbasem cândva împreună. M-a oprit lângă o băncuţă de sub magnolia uriaşă din vecinătatea unui rondou cu flori răzleţe.

– Sunt obosită. N-ai vrea să stăm?

– Sigur că da. E o idee bună.

Ne-am aşezat pe bancă, iar ea a scos din geantă un baton de ciocolată. Mi l-a întins, rugându- mă să iau o bucăţică, să n-o refuz. Av