Ok, s-a stabilit: in materie de economie, succesul inseamnă Gigi Becali. Cănd vine vorba despre ştiinţă, e Ghicitoarea Omida. Cel mai mare sportiv romăn dă cu piciorul şi-n minge, şi-n bunele maniere. Cel mai mare căntăreţ nu ştie să facă acordul in limba in care căntă. Cel mai mare om de stat incă rămăne să fie descoperit, insă, pănă una-alta, oamenii de stat rămăn destul de privaţi in interese. Intr-un singur loc valoarea şi recunoaşterea publică s-au intălnit luna asta: cănd l-am sărbătorit pe Mungiu. Fiţi siguri că-l uităm cănd cade pe scări solista Cream şi suferă pe două pagini şi trei ştiri de televiziune (scuze, Cream, chiar imi place de tine, am dat un exemplu imaginar!).
Lumea n-are nici un chef să afle cum fac bani ăia competenţi şi tocilari. Gigi e fascinant pentru că i-a făcut fără şcoală, iar asta mai dă o speranţă patronului din fiecare mitocan şi coate-goale. Nimeni n-are nici un chef să afle care sunt compatrioţii care muncesc pe-afară la descifrarea genomului uman.
Păi, pentru asta trebuie carte, iar noi am făcut deja din ea cornete!
Şi tot noi n-avem chiar nici un chef să ne uităm cu drag la efortul prelungit, care precede succesul.
Păi, de ce să aştepţi atăt?
Succesul la public şi valoarea adevărată. Ce-au chestiile-astea două in comun? Păi, deocamdată nimic, şi am descoperit asta citind săptămăna asta in The Economist despre un studiu făcut de un om de ştiinţă pe nume Dan Dediu, de la Universitatea Scoţiei, care, impreună cu altul, a descoperit un lucru fundamental despre limbaj: că e influenţat genetic. Am să explic pe scurt, să nu plictisesc pe nimeni: el a demonstrat că oamenii cu un anume tip de gene vorbesc limbaje tonale (cum e chineza), in care diferenţele de ton dau sensul cuvintelor, in vreme ce alte tipuri de gene determină populaţii care vorbesc limbi atonale, cum ar fi engleza. Nu ştiu că
