“Partidul, Ceausescu, Romania” erau cuvintele imnului neoficial al regimului comunist care s-a năruit in decembrie 1989. In decembrie 2010, impreuna cu exceptionalul critic care a fost Alex. Leo Serban, am prezentat, la festivalul de film romanesc organizat de ICR din New York, filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Reiau aici cateva din ideile din interventia mea. O fac sub forma unor ipoteze despre dictatura lui Ceausescu, inevitabil succinte, chiar laconice. In cartea mea „Stalinism pentru eternitate” si in alte lucrari am dezvoltat pe larg aceste idei. Saptamana viitoare, IICCMER si Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti organizeaza o conferinta legata de aniversarea celor 90 de ani de la infiintarea PCR.
www.crimelecomunismului.ro
Imi amintesc de luna mai 1966 cand liderul totalitar de la Bucuresti tinea unul dintre cele mai importante discursuri din cariera sa politica pe tema PCR drept continuator al „traditiilor progresiste ale clasei muncitoare, ale poporului”. Se deschidea la Bucuresti, in prezenta conducerii PCR, noul Muzeu de istorie a partidului, a miscarii revolutionare din Romania, in sediul fostului Muzeu “Lenin-Stalin”, in cladirea in care se afla astazi Muzeul Taranului Român. Intrarea in prima sala a muzeului era strajuita de busturile lui Decebal si Traian. In salile legate de lupta PCdR in ilegalitate erau expuse fotografiile unor militanti azvarliti de Dej in deplina uitare, atunci cand nu erau public stigmatizati: Gh. Cristescu (Plapumaru), Boris Stefanov, Ana Pauker, Vasile Luca, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Miron Constantinescu, Iosif Chisinevschi, Alexandru Iliescu, Constantin Parvulescu. Nu venise inca randul lui Lucretiu Patrascanu, lucrul acesta avea sa se petreaca abia dupa Plenara din aprilie 1968. Tot atunci apareau pe panourile faimei revolutionare militantii ucisi