„The King’s Speech“ face parte din categoria filmelor confortabile, care-ţi redau încrederea în natura umană. Nu e de mirare că a luat Oscar-ul, mai ales că bifează o grămadă de teme deja „instituţionalizate“ de Academia Americană de Film.
Unele călătorii cinematografice sunt aventuroase, o apucă pe cărări puţin bătute şi îţi deschid mintea. Nu ştii unde sfârşesc şi îţi oferă revelaţii la fiecare cotitură. Nu sunt neapărat feelgood, ci mai degrabă răscolitoare: te lasă într-o stare de nelinişte, de excitare. Altele sunt comode, respectabile şi previzibile, de o calitate all inclusive (actori superbi, poveste înălţătoare, valori de producţie sănătoase). Nu împing cinema-ul în locuri nedefrişate, dar îţi livrează o doză sănătoasă de escapism şi îţi redau încrederea în natura umană. „The Social Network" face parte din prima categorie, „The King's Speech" din a doua. Nu e de mirare că acesta din urmă a luat Oscar-ul, mai ales că bifează o grămadă de teme deja „instituţionalizate" de Academia Americană de Film (care este, până la urmă, un establishment conservator). În cap de listă, tema monarhilor britanici care, dincolo de morgă, se dovedesc la fel de impulsivi şi de nevolnici ca noi.
Bertie cel bâlbâit
Unii i-au reproşat filmului inautenticitatea. Dar „The King's Speech" nu are ambiţii de frescă istorică (deşi canavaua socială şi politică e atent observată şi bifează criza economică a anilor '30, expansiunea fascismului şi apariţia mass-media ca forţă copleşitoare), ci o poveste intimistă despre un faimos om public, regele George al VI-lea („Bertie" pentru familie), femeia care l-a iubit şi care i-a devenit regină şi inovatorul şi excentricul logoped Lionel Logue care l-a ajutat să-şi accepte şi să-şi controleze bâlbâiala umilitoare printr-o terapie psihanalitică deghizată în cursuri de dicţie. O poveste veche de când Hollywoodul: un outsider e confru