Pe la cinci-şase ani aveam doi Moş Crăciuni: unul de vară şi unul de iarnă. Cel de vară era unchiu’ Fănică, fratele mamei, care venea de la Cluj şi-mi aducea un pachet de smochine. Era de fapt un pacheţel, dar mie mi se părea enorm. Scoteam din el câte-o smochinuţă şi-l închideam la loc, să nu cumva să fugă celelalte. Acel pacheţel, din care mâncam cu ţârâita, îmi ajungea până spre sfârşitul verii.

Nu ştiu unde găsea unchiu’ Fănică smochine, pentru că pe la noi nu vedeai aşa ceva. La cooperativă mai aducea portocale, alături de marmeladă şi de hamsie sărată, dar smochine niciodată. De aceea mi se părea că unchiu’ Fănică nu vine, de fapt, de la Cluj, ci din ţările calde.

Iarna, ştiam că Moş Crăciun vine din ţările reci, de aceea nu aşteptam de la el smochine. Tot ce voiam era o căciulă cu urechi. Dar nu una precum cele pe care mi le tricotase baba Ilinca – oho, căciuli groase, de lână, care mă ţineau viu după nesfârşite ore de zbenguială în zăpadă –, ci una din aia adusă de la oraş, cu urechile legate deasupra şi apoi lăsate să cadă până la bărbie.

Voiam căciula cu urechi pentru că o fetiţă de pe uliţă avea una la fel. O, şi ce-mi mai plăcea de ea! De fetiţă, nu de căciulă... Dar am prins drag şi de căciulă. Ce n-aş fi dat să am şi eu una...

Nici astăzi nu ştiu cine-a complotat, dar în acel an Moş Crăciun, pe care-l bănuiam a fi un flăcău din sat, cu cojoc de oaie, mască de pirat şi barbă de lână, mi-a adus căciula cu urechi. Nu napolitane, mere sau biscuiţi, ca de obicei, ci draga mea căciulă cu urechi.

A fost cel mai frumos cadou adus de Moş Crăciun. Atunci l-am bănuit pe Moş că-mi ascultă gândurile sau îmi citeşte visele. Acum sunt sigur că baba Ilinca a complotat cu renii lui Moş Crăciun...