Avem sau nu nevoie de FMI? Asta e întrebarea zilei în România. Istoria relaţiei noastre cu FMI nu e prea bună şi nici corectă în ansamblul ei. Ea cuprinde episodul dureros din 1999, când FMI, pentru a fi pe placul unor mari creditori internaţionali, a declarat că România va intra în încetare de plăţi, deşi nu exista o asemenea ameninţare. Astfel, FMI a aruncat o umbră de neîncredere asupra României, obligând-o la enorme sacrificii bugetare pentru a plăti datoria exter­nă scadentă în acel an. Ulterior FMI şi-a recunoscut (parţial) greşeala şi a încheiat un acord cu România care a funcţionat cu unele efecte pozitive în ce priveşte disciplinarea politicilor de cheltuieli publice. În acest an, 2009, de criză globală apar din nou în Occident anunţuri alarmiste la adresa solvabilităţii României. Ele sunt legate de marea datorie externă contractată de companii private, multe fiind multinaţionale sau mari companii străine prezente în ţara noastră.

Prin urmare, pentru ce se contractează împrumutul de la FMI? Pentru a face faţă unei eventuale stopări a creditării refinanţării datoriilor private acumulate. Dar ce legătură există între datoria externă privată şi Guvern? Există mo­delul nedrept prin care te judecă marile instituţii finan­ţatoare: privată sau de stat, o datorie externă priveşte statul. Când statul e credibil, datoria nu pune pro­bleme, căci, într-o logică de piaţă absolut normală, dacă eşti solvabil nu ai pro­bleme să te împrumuţi pe piaţă. La polul opus, prestaţia neconvingătoare a Guvernului român atrage îngrijorarea cercurilor financiare internaţionale în ce priveşte plata şi reeşalonarea normală ("rostogolirea", cum zic bancherii) a datoriilor companiilor private către băncile din România a căror "mame" se află în străinătate. Guvernarea actuală n-a dovedit responsabilitate, fiind măcinată de inconsecvenţă, de lupte interne şi dezorientare în faţa a