Chiar dacă – din păcate – a fost doar o singură reprezentaţie, Gioconda de Ponchielli oferită în concert la Opera din Timişoara merită din plin comentată, (şi) pentru a sublinia celor care nu au fost atraşi de eveniment, că au pierdut o seară de referinţă, pentru că în rolul titular a evoluat celebra mezzosoprană americană Marianne Cornetti, revenind pe acea scenă alături de o distribuţie extrem de omogenă şi de un ansamblu – ca de obicei – impecabil. Sub bagheta aceluiaşi experimentat şi împătimit David Crescenzi, cu acelaşi tenor Călin Brătescu (pe care solista oaspete l-a dorit din nou ca partener, după colaborarea în Adriana Lecouvreur), melomani „adevăraţi“, care ştiu să aprecieze artiştii de cotă şi să se bucure (re)descoperind (şi) lucrări mai puţin cântate la noi, veniţi special şi de la Bucureşti, ba chiar şi din Germania, au ascultat, asemeni timişorenilor, acea operă, beneficiind de glasuri frumoase şi ample, de interpreţi care ştiu ce înseamnă implicarea în conturarea personajelor, conferirea accentelor, trăirilor, sublinierilor încărcate de sensuri, într-un cuvânt, expresivitatea, realizând momente de o intensitate dramatică şi emoţională cum rar ni se oferă „pe viu“. Desigur, în centrul atenţiei s-a aflat Marianne Cornetti, a cărei voce năvalnică, dublată de un temperament ardent, exploziv dar perfect controlat (ceea ce… nu este un paradox), având un ambitus foarte extins, a cucerit şi a impresionat într-un permanent crescendo emoţional, culminând în ultimul act, nu doar prin teribila arie, ci şi prin tragismul finalului; după acest debut fastuos, în spectacolele cu opera de Ponchielli pe care le are programate în lume va rezolva şi atacarea acutelor în maniera ideală şi adecvarea „gravelor“ la cerinţele scriiturii infernale dar superbe. Cu seriozitatea binecunoscută şi permanenta dorinţă de a fi mereu la înălţime, tenorul Călin Brătescu s-a în