Ultima ninsoare a arătat-o: oamenii, maşinile şi zăpada nu pot coexista în Bucureşti.
Dintre aceste trei elemente, unul trebuie să cedeze. Cum zăpada nu dă semne că poate face drumul înapoi spre cer şi cum primăria intră în hibernare odată cu primul fulg, problema rămâne de rezolvat între oameni şi maşini.
Un optimist ar spune că, dacă omul s-ar alia cu maşina, deszăpezirea n-ar rămâne o utopie. Să nu uităm însă că trăim într-un oraş în care - potrivit unui reportaj difuzat de Antena 2 -, casa lui Adriean Videanu are o instalaţie cu beculeţe alimentată de la un stâlp de iluminat public. Apoi, oamenii politici sunt şi ei un fel de zăpadă. Au căzut peste capetele noastre, părând la început moi şi drăguţi, dar peste noapte s-au închegat într-un strat de care ne e foarte greu să scăpăm.
Din toată această cantitate excedentară de omăt am putea să facem un monument închinat primarului, o Statuie a Indiferenţei ţinând victorios deasupra capului o lopată cu beculeţe, pentru cei mai activi oameni de zăpadă ai oraşului. De fapt, ai oraşelor, pentru că, aţi observat, există două capitale: cea din faţa blocurilor şi cea din spatele lor. Pe bulevarde, utilajele deszăpezesc carosabilul, dar înzăpezesc maşinile parcate pe margine. Apoi vin posesorii acestora şi aruncă omătul fleşcăit înapoi în stradă. Acesta e circuitul zăpezii în natură, cu topire prin deplasare, dar măcar acolo se mişcă ceva.
La câţiva metri distanţă, pe străzile secundare, parcă e primar Fram, ursul polar, aflat în sezonul de odihnă şi tratament. Aici, utilajele nu vin, de teamă să nu le surprindă vreo avalanşă. Ca urmare, în zilele în care a nins, am văzut mai mulţi oameni împingând maşini decât maşini transportând oameni. Ca urmare, ne descurcăm singuri, urmând modelul maimarilor.
Recuperarea maşinii din banchiză nu se face însă oricum, ci după
