Dupa ce-a impus inadaptatul ca personaj-cheie al unei lungi perioade a societatii romanesti, literatura a ramas fara un tip exponential pentru zilele noastre. A ramas fara el pentru ca nu-l recunoaste sau nu vrea sa stie de existenta sa. Acesta mi se pare a fi nemultumitul, vesnicul nemultumit.
Tulburand apele, si uitand sa le reaseze in matca lor, vremurile de dupa 1989 au creat o stare de nemultumire pentru fiecare individ in parte, dar si o vesnica stare de frustrare la nivelul natiunii. Nimeni nu-i multumit de ce are sau de ce este. Boala a cuprins pe toata lumea, de la Cartarescu, un vesnic nemultumit pentru felul in care este recunoscut si adulat in propria tara, la Oana Zavoranu, care nu se bucura de fericirea de a fi jumatatea lui Pepe, ci vrea sa fie actrita, moderatoare, orice, numai ce este – nu, ori la jurnalistii care vor nu numai sa scrie, ci si sa judece procese la Romania. De cate ori il vad la televizor pe Emil Constantinescu (discurs imbratisat tot mai des si de actualul sef al statului) vaicarindu-se cum a fost el infrant ba de securitate, ba de presa aservita securitatii, mi-a aduc aminte cum se visa el lider regional, in loc sa fie doar presedinte al Romaniei. Cred ca suntem singurul loc din lume in care curvele se viseaza neveste, iar nevestele curve. Daca pe neveste le mai inteleg, nu le pot pricepe pe printesele amorului liber care ar vrea sa plateasca in loc sa fie platite pentru serviciile prestate!
In primele luni ale anului 1990, pe cand organizam un ziar, am crezut ca tot ce se intampla acolo este rezultatul unei stari pasagere: soferul voia sa fie secretar de redactie, dactilografa – redactor, iar corectorita – redactor-sef. M-am inselat: ce se petrecea acolo prefigura ce urma sa se intample la nivel national pe timp indelungat.
Aspiratia depasirii conditiei tale este un fapt nobil, as zice chiar ca e mot
