Dilema critica interesanta in „cazul“ filmului lui François Ozon, 8 femei, nu mi se pare una intre extreme. Cei „care s-au plictisit de moarte dupa nici jumatate de ora – nevazind in el decit o joaca usor infantila cu miza minuscula“ – cum ne semnaleaza in tripleta Mihai Chirilov, Andrei Gorzo si Alex. Leo Serban in Observator cultural Nr. 131, ca initiatori ai unui foarte atragator „Club al prietenilor celor 8 femei“ – cred ca ies din discutie. „Extremitarii“ (termen eminescian) par sa nu poata priza filmul, in trena unei inapetente cvasiideologice: suspectind „miza“ sau absenta ei, excomunica jocul. Le cam stim ratiunile, instrumentatia, filiatiile. Motivatiile le sint vecine cu ale unui fals profesor (Mircea Dumitrescu, in Cotidianul Weekend, nr. 97/2002) care acuza nu de mult, de la A la Z, „erorile“ lui Lucian Pintilie din Dupa-amiaza unui tortionar, pentru ca regizorul introduce insidios un joc anume in tratarea personajelor, cu „implicatii negative pe multiple planuri – moral, politic si (asta era! – n.n.) ideologic“. In afara de faptul ca prima parte a proiectiei ar fi „nepermis de lunga“, aflam ca avem de-a face cu „o discutabila complicitate intre calau si victima, bagatelizind, totodata, o reala tragedie si adormind memoria“. „Ziarista, care tot timpul inregistrarilor fumeaza si bea sucuri (sic!), nu depaseste nivelul…“ „Calaul pare a fi generos cu propriile sale amintiri, devenind abrupt sentimentalist“ s.a.m.d. In aceasta linie a trogloditismelor gazduite de suplimentul cultural al unui ziar girat onorific de un nume simandicos, ce am avea de discutat cu anonimul din inca mai onorata Academie Catavencu, pentru care 8 femei e „un fel de parodie locala, adresata publicului francez, care numai el stie ce parodiaza“?

Discutia productiva cred ca ar viza, in speta, nuantele evaluarii: daca „acceptam“ integral jocul sau doar partial, daca il savura