Există însă mai multe proiecte care fuzionează în această carte admirabilă şi unul este cel al unei altfel de istorii literare, o istorie care este traversată de acest fir al Ariadnei pe care-l reprezintă drogul, cu multiplele sale faţete onirice, o istorie intenţionat ocultată de paravanele tabuizante ale diferitelor epoci, istorie care-şi revendică povestaşul. De la menţiunile pasagere la cele care desfac trasee iniţiatice, lui Andrei Oişteanu pare să nu-i scape nimic. Miza însă se plasează mult mai sus, chiar la nivelul configurării ecuaţiei modernităţii, paradisurile artificiale constituind o modernitate spectrală, ŕ rebours, excomunicată, ocultată, dar şi un laborator poetic fără de care nu am avea limbajul de transă al reveriilor simboliste sau poezia beatnicilor. Anumite estetici, precum cea simbolistă sau decadentă, înglobează narcoza, îi reformulează poietic efectele fiziologice, iar simbolismul românesc de la Macedonski şi emulii săi la decadenţii crai mateini secretă aceeaşi atracţie către paradisurile artificiale pe care autorul o analizează avenit în contextul literaturii europene, repusă în joc de narcoze mai mult sau mai puţin controlate estetic.
Autorul completează tabloul mendeleevian al adicţiei ca sublimat estetic, narcozele comunicând în spaţiul nevrozei şi al agoniei sevrajului infernul camuflat al paradisurilor artificiale, relevând un complex meduzant al modernităţii, unde litera şi spiritul ţes arcanele damnării şi soteriologiilor escapiste oriunde în afara acestei lumi. Portretele unor scriitori relevă partea de umbră, recuperabilă prin episoadele onirismului indus artificial, opera reflectând incursiunile orfice, beatitudinile şi supremaţiile efemere sau abisul întrevăzut la lumina unui fulger şi, nu întâmplător, o întreagă literatură damnată se află la confiniile cu experienţele narcotice, recomandând sensibilităţi care se des
