Am scris de mai multe ori despre poezia lui Ilie Constantin, reeditată în ultimii ani în câteva antologii de autor.

Adnotând versurile din cea mai recentă, „Pânda sufletului” (Editura Paralela 45), constat că observaţiile prilejuite de lectura poemelor sunt aproape identice cu cele de la „Mulţimea singurătate”, antologia din 2003. Sumarul fiind relativ acelaşi, înţelegerea şi interpretarea textelor nu pot varia prea mult, întrun răstimp atât de scurt. Şi totuşi: există în lirica poetului „şaizecist” lucruri care nu se lasă cu uşurinţă fixate şi înseriate.

Aş spune că este chiar lirismul acestei poezii intens-meditative, un anumit lirism ce se desprinde din momentul Blaga, se sincronizează cu revoluţia imaginativă şi lexicală a lui Nichita Stănescu, pentru a rămâne suspendat, apoi, în propria condiţie imaterială, eterică. Abia odată cu exilul parizian, Ilie Constantin îşi va descoperi literalmente biografia.

Volumele de început (şi cele mai bune) vin cu un decor epurat, în care experienţele fundamentale ale eului se eliberează de factorul timp. Marea şi ţărmul cu nisip, catargul corăbiei, copacul şi fântâna ca o axă verticală se desprind de realitatea în conjurătoare, de care poetul le-a izolat, pentru a participa la un scenariu transfigurator. Privirea este curăţată de toate „impurităţile” care ar putea-o stânjeni. Faptele se petrec mai lent sau încremenesc, pur şi simplu, într-o aşteptare indefinită.

Tot ce mişcă încetineşte treptat, navigatorii adorm pe vâslele lor, „văzduhul stă ca-n pleoapa unui vis”. Iată un vers splendid. „Spre vis sunt trecători adânci şi moi”, sună un altul, de aceeaşi factură. Sunetele se sting, culorile se şterg, contururile devin fluide. Lumea se cufundă în apele somnului şi ale uitării. După care un ochi interior se deschide pentru a fixa, în marea de aparenţe volatile, esenţele. Reflexi