Aşadar acu un mileniu, adică mai ieri din perspectivele veşniciei universului, mergea sfîntul cu magistrul spre capitală. Faptele povestite sînt fără vîrstă, au ritm şi mireasmă de poveste: „Şi se întîmplă odată că plecă la craiul ca să apere pe cineva. Iar într-o parte împădurită a acelui ţinut, potrivită pen¬tru creşterea porcilor, era aşezat un sat, unde fu ospătat la amiază.“ (Vita et res praeclare gestae S. Gerardi Sagredi în I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, 1980, p. 50). Pe urmă dăm de suspansul epic: „Acolo auzi pe la miezul nopţii zgomot de rîşniţă, pe care altfel nu o putea vedea“. În ciuda mileniului stările tot acelea sînt, spre exemplu mirarea din vîrful patului, dintre perini şi dună a sfîntului şi a magistrului Walther: „Şi se miră ce va să însemne asta“. Pe urmă se produce faptul, aşa de omenesc pînă la urmă, că nici nu-ţi mai vine să zici că, vorba poetului romantic, „trecut-au ani“ o mie.

Să recapitulăm: ne aflăm undeva prin pusta ungurească, în locuri păduroase bune pentru creşterea porcilor, probabil cu jir de la stejar, aşa cum se petrec lucrurile şi astăzi prin podişurile Neudorfului, dincolo de satele părăsite Spata şi Varniţă de pe lîngă cetatea Lipovei, locuri în care nu te miri prea tare dacă dai în drum de fratele Gellert însoţit de frater Walther cu veşminte medievale benedictine, cu tunica dalmatică, paenula, toga: le spui „cucernici fraţi“ şi îi pierzi în lumina dealurilor, te zgîieşti la văile de dincolo de coame, stai la umbră într-o poiană ca în tablourile super-kitsch cu minunile Fecioarei expuse şir pe coridorul cu şirul confesionalelor de la mănăstirea franciscană Maria-Radna şi poţi reface cu ochii minţii Vita et res praeclare gestae S. Gerardi Sagredi. Imaginile, reveria şi structura aceasta ascund diavolul încă din vremurile fericiţilor Gellert şi Walther,