Dreapta românească îşi revendică trecutul. Că a fost vorba de conservatori, liberali sau ţărănişti, până în 1945 ţara a urmat preponderent o politică de dreapta. Cu deosebirile doctrinare de rigoare, dreapta s-a fundat esenţial pe ideea de proprietate.

Fie că a fost vorba de înfiriparea industrială sau de consistenta economie agrară, începând cu sfârşitul primului război mondial şi până la sfârşitul celui de al doilea, ideea de proprietate a prins tot mai multă rădăcină la nivel de masă. Reformele agrare i-au dat un impuls. Românii au prins gustul proprietăţii, au realizat că ea stă la temelia dezvoltării, a bunei stări.

Odată cu instaurarea comunismului sensul evolutiv s-a răsturnat cu 180 de grade. Lucrurile se cunosc, nu stărui asupra lor. Este însă de subliniat dramatismul procesului de transformare mentalitară în problemă. Cum se ştie, în faza de început a naţionalizărilor şi colectivizării s-a opus o uimitoare rezistenţă în apărarea proprietăţii.

Pe parcurs, proprietatea de stat şi cea colectivă ( de fapt tot un fel de proprietate de stat) s-a impus prin forţa coercitivă iar după ani, odată cu evoluţia generaţiilor, valenţele pozitive ale proprietăţii particulare s-au estompat, aproape s-au pierdut. Comunismul a impus şi în bună măsură a realizat transformări radicale de optică şi mentalitate cu privire la proprietate. Fiind a tuturor şi a nimănui, proprietatea a căzut victimă nepăsării, dezinteresului, raptului. Statul devenind singurul proprietar şi-a asumat şi sarcina distribuirii veniturilor astfel că foştii proprietari au ajuns total dependenţi de relaţia cu puterea respectiv cu statul. A fost vorba de un proces îndelungat (45 de ani) care a schimbat fundamental datele problemei: din stăpâni-proprietari oamenii au devenit slugi la stat, trăind din întinsul mâinii.

Aceste transformări în raporturile economice ca şi în raporturile din