Nu am ştiut, până să vizitez orăşelul istoric de la aproape 30 de kilometri de Lisabona, că poate să-mi placă ploaia atât de mult. La Sintra, unde timpul nu respectă norme, unde istoria se amestecă într-un dans ameţitor cu turismul de înaltă calitate, e extraordinar de frumos şi pe furtună.
Era sâmbătă, o zi normală, în care muzeele aşteptau curioase vizitatori din toate colţurile lumii. Deodată, peste dimineaţa fragilă de început de vară s-au aşternut nori de ploaie deasă, aproape violentă. Verdele care însoţeşte paşii spre Palácio da Pena, umbrit şi înceţoşat, îşi confirma intensitatea, de parcă, dintr-o dată, nici o iluzie nu mai avea loc de ezitări şi nici o privire nu se mai risipea în zadar.
Spre Quinta da Regaleira, despre care trebuie scris mai pe larg, drumul era greoi şi prăpăstiile păreau tot mai adânci, cu fiecare fulger. Totuşi, în tot acest frig provizoriu, dintr-un loc mai înalt al oraşului, furtuna, în comparaţie cu măreţia peisajului, părea un detaliu, un amănunt fără importanţă, care nu avea cum să strice ziua.
Sintra se împarte în trei zone: Vila de Sintra, Estefânia şi São Pedro. Când ploaia a părut prea insistentă, Muzeul Jucăriilor, aflat în partea centrală a oraşului, a fost refugiul perfect: căsuţe în miniatură, păpuşi cunoscute de majoritatea generaţiilor, soldăţei pregătiţi de lupte imaginare. Pe scurt, o fugă în copilărie, care mai salvează ceva din prăpădul nebuniei de fiecare zi.
Norii nu s-au risipit până seara târziu. N-a contat. Din contră. Am trăit o furtună la Sintra, ca o purificare de final de etape, ca o binecuvântare discretă de capăt de continent.
Nu am ştiut, până să vizitez orăşelul istoric de la aproape 30 de kilometri de Lisabona, că poate să-mi placă ploaia atât de mult. La Sintra, unde timpul nu respectă norme, unde istoria se amestecă într-un dans ameţitor cu turismul de înaltă calitate, e e
